Suprem

suprem

This is custom heading element

Atentat de atentat dezamorsez

O rană deschisă în câmp

Și adorm, adorm cu un crez

Pentru serile în care aleg să mă schimb.

Mă împiedic ca o umbră

În orașul de clone violet

Injectând somnifere pentru fiecare cobră

Pe care o desenez pe cătușa de arest.

Fractura de cuvinte

Se încinge pe sub ghips,

Zilele se șifonează la jurăminte:

„Pot să instig un drept permis?”

După azilul de gratii

Îmbraci rochia în care nu te-am mai văzut,

Deșiri firul ultimei amintiri,

Trăind în ajunul meu de execut.

Pentru ultima interogare

Cațără-te pe spatele altora,

Așterne lumea sub salut

Și plătește-ți singură amenda serilor expirate

Lăsându-mă pe mine aici –

Deloc suprem într-un trecut suprem.

This is custom heading element

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes”]

8849 de metri de perfecțiune

This is custom heading element

Când încerci prea mult să controlezi un univers ce nu ți se înduplecă niciodată, tu vei fi cel care, inevitabil, va pierde, pentru că să lupți să fii individul perfect într-o lume pe care o crezi imperfectă, dar pe care o vrei, cu orice preț, perfectă, înseamnă să clonezi la nesfârșit aceeași persoană care pierde.

Universul acesta nu-ți va da în schimb cea mai mare notă la cel mai dificil examen, cea mai simandicoasă garderobă, cea mai râvnită carieră – pe scurt, cea mai bună viață –, iar asta nu pentru că nu le-ai merita, ci pentru că universul nu dispune de toate aceste lucruri. Dar tu nu vrei să crezi asta; ceea ce vrei tu să crezi e că atunci când nu poți bifa toate căsuțele, nu e vina universului, ci a ta.

Reușești să escaladezi un munte întreg alături de credința asta, dar când ajungi în vârf, te întrebi: „În sfârșit am reușit, dar acum ce?”. Ai trăit prea mult în virtutea sentimentului că tu trebuie să fii perfect, să faci totul perfect, să dregi totul perfect, încât te-ai izolat într-o realitate subconștientă în care ți-ai petrecut majoritatea timpului cizelându-te pentru a te asigura că meriți toate acele lucruri pe care universul se încăpățânează să ți le dea.

Însă, atunci când te uiți în jur și realizezi că încă nu le ai pe toate, primul lucru care-ți năvălește în minte este faptul că ai greșit din nou, așa că decizi să te rostogolești înapoi în vizuina ta, gata să peticești răni pe care nici măcar nu le ai. Îți pui un bandaj nu ca să te vindeci, ci ca să te ascunzi. Începi să-ți reciți discursul-pedeapsă la nesfârșit, ca pe o mantră, ca pe o rugăciune, auto-sabotându-te: „Puteam să fac asta mai bine”, „Nu reușesc să fac bine nimic niciodată”, „Sunt de toată jena”, „Alții de ce pot și eu nu?”, „S-a zis cu mine, atât mi-a fost”.

Ceea ce nu știi, în schimb, e ce s-ar fi întâmplat dacă nu ai fi ocolit sau escaladat muntele, ci te-ai fi sprijinit de el? Ce-ar fi fost dacă ai fi acceptat toată altitudinea aia fioroasă? Ce-ar fi fost dacă ai fi acceptat faptul că universul nu are un astfel de stoc de lucruri pe care să ți le aloce?

 În cazul în care ai ajuns pe un vârf de munte și te-ai rătăcit, te rog să rămâi. Și în cazul în care te întrebi de unde scriu asta, vreau să-ți spun că mă aflu, la rândul meu, pe un vârf de munte.

This is custom heading element

Tinzi să crezi că ești într-o competiție fără capăt în care lumea aleargă bezmetică după un premiu. Fiecare lucru pe care îl ai de făcut devine o povară cu greutatea a o sută de cărămizi pe umeri, dar ești atât de însetat după un rezultat satisfăcător, încât îndeplinirea unei sarcini devine o obsesie. Propozițiile tale încep de fiecare dată cu Trebuie și se desfășoară cu dacă.

Ai impresia că muncești dublu comparativ cu ceilalți și, cu toate astea, tot nu poți să obții cât obțin alții. Dacă realitatea ta sună așa, înseamnă că suferi de perfecționism. Nu, nu e un imbold care te ajută să muncești ca o bestie, ci e o obsesie, o voce interioară care-ți șoptește Trebuie să faci asta. Dacă nu faci asta, o să ți se întâmple ceva rău, iar dacă ți se întâmplă ceva rău, înseamnă că nu mai poți să faci nici celelalte lucruri, ceea ce înseamnă că nu poți să ai un viitor financiar bun, care înseamnă, totodată, că ești un ratat. Deci, trebui să faci asta perfect!

Specialiștii din domeniul psihologiei nu consideră perfecționismul drept fiind o afecțiune mintală, deși acesta pare să fie un element care poate aduce, pe lângă stres aprig și nervozitate, tulburări depresive, anxioase, de personalitate sau alimentație. Atunci când perfecționismul începe să îți fure din fericire și să te țintuiască într-un punct în care tot ce simți că trebuie să faci e să muncești până când broboanele de transpirație de pe frunte ți se transformă în șuvoaie, înseamnă că a devenit o problemă.

Cei din jur s-ar putea să-l banalizeze, spunându-ți că ești doar preocupat pentru viitorul tău, că pur și simplu ai un lucru care să te impulsioneze să muncești și să fii competitiv, dar ceea ce nu înțeleg unele persoane e că tu te gândești la viitor ca la o menghină ce te va strivi. Tu vezi competiția ca fiind un prilej pentru ceilalți de a-ți arăta cât de bun nu ești. Tu vezi viața ca pe un câmp de luptă în care trebuie să demonstrezi că ai totul sub control și că îi bați pe toți la toate. Nu ești o persoană care reușește să meargă în linie dreaptă pe drumul îndeplinirii sarcinilor, ci ești o persoană care trebuie să facă mai întâi slalom printre obstacole.

Perfecționismul nu e asemenea unui joc de cărți, ci seamănă mai degrabă cu o închisoare, pentru că ajungi să te simți ca un impostor. Ajungi să crezi că nimic nu e îndeajuns niciodată. Ajungi să crezi că tu ești creat doar din muncă și rezultate. Ajungi să crezi că timpul liber e un răgaz care ți se oferă pentru a munci și mai mult. Ajungi să urăști lumea pentru că funcționează în felul acesta. Ajungi să vrei rezultatul, dar nu și munca. Ajungi să vrei premiul, dar nu și lupta.

This is custom heading element

Încearcă să-ți privești în retrospectivă copilăria. Îți amintești cumva vreun moment în care părinții tăi te-au obligat să faci ceva doar pentru a fi răsplătit? Îți amintești cumva vreun moment în care ți s-a spus că, pentru a fi iubit, e musai să iei doar note bune, să te comporți doar într-un anumit fel, să te îmbraci doar într-un anumit stil și să faci totul doar într-un anumit șablon?

Dar un moment în care ți s-a spus că, dacă nu faci toate lucrurile astea, ești un nimeni? Îți amintești cumva vreun moment în care oamenii din jur ți-au insuflat ideea că nu reușești să faci bine nimic niciodată?

Dacă ai recunoscut vreun moment din toate astea, înseamnă că o să reușești să înțelegi faptul că perfecționismul nu vine din neant. Alfred Adler, doctor și psihoterapeut austriac (1870 – 1937), susținea că un copil căruia i se va implementa sentimentul că este ineficient va încerca toată viața să-și completeze golurile.

Carl Rogers, psiholog american (1902 – 1987), a adus în prim-plan ideea că un copil căruia i s-au impus anumite condiții pentru a fi răsplătit va ajunge să creadă că, dacă lucrurile pe care le face nu sunt perfecte, nu va fi demn de iubire.

This is custom heading element

Adevărul e că nu poți să scapi de perfecționism, dar poți să înveți să trăiești cu el în așa fel încât să nu te mai subjuge. Te vei confrunta la fiecare pas cu el, te va face să te îndoiești de deciziile pe care le vei lua în favoarea ta, te va sâcâi. Va încerca să te dezarmeze. Acceptă-l. Apoi dorește-ți. Spune-ți „Vreau. M-am săturat să fiu tras la fund de o voce interioară care gâtuie fiecare dram de fericire pe care încerc să-l trăiesc. Vreau.”

Pe urmă, încearcă să reflectezi asupra tot ceea ce se întâmplă. Tu ești obstacolul. Studiază-te. Pune-ți întrebări. Dacă nu ar mai exista muncă de exercitat, ce s-ar întâmpla cu mine? Aș dispărea? Aș continua să exist? Chiar e un om format doar din acțiunile lui?

Mă reprezintă doar ceea ce reușesc să îndeplinesc? Și dacă voi eșua, ce? Nu cumva am existat și în momentele în care am crezut că am sfeclit-o sau chiar am sfeclit-o? De ce nu aș mai exista în continuare?

Chiar îmi place să fiu sclavul a ceva ce e înăuntrul meu? E viața doar un teanc de lucruri de făcut? Dacă ar fi așa, de ce nu sunt oprit de lume pe stradă pentru a le enumera toate lucrurile pe care le fac? Nu e cumva viața mai mult decât un rezultat?

Așteaptă. Așteaptă la baza muntelui. Sprijină-te de versanții abrupți. Acceptă faptul că nu e nevoie să-l escaladezi pentru a fi fericit. Lucrurile pe care ți le prilejuiești te așteaptă la altitudini mici. Pune-ți întrebări. Răspunde-ți la întrebări. Apoi ridică-ți privirea, simte soarele ce în sfârșit îți atinge fața și amintește-ți că tot ce ai e momentul de acum, fără 8849 de metri de perfecțiune de escaladat.

This is custom heading element

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes” no_back=”yes”]