TATSUYA ICHIHASHI

This is custom heading element

Tatsuya Ichihashi s-a născut în 5 ianuarie 1979, într-o familie de doctori, primind o educație foarte bună, fiind absolvent al Universității Chiba și licențiat în horticultură.  Astăzi, Tatsuya este unul dintre cei mai cunoscuți criminali japonezi.

După absolvirea facultății în 2005, acesta s-a mutat singur într-un apartament cu trei camere, ceea ce era considerat a fi un lux pentru un tânăr absolvent fără venituri. Neavând un job, acesta a început să fure, ajungând chiar să atace o femeie, cu toate că părinții lui îi trimiteau bani lunar.

Se spunea despre acesta că era obsedat de corpul său, mergea la sală zilnic și că îi plăcea să citească reviste manga violente.

This is custom heading element

22 martie 2007: Tatsuya se întâlnește cu o femeie din Anglia, pe nume Lindsay Hawker, în vârstă de 22 de ani, aceasta fiind licențiată în biologie. Tânăra era o studentă model, însetată de cunoaștere și experiențe noi. De aceea hotărăște să meargă în Japonia pentru a preda engleză, locuind cu alte două tinere, tot profesoare de engleză.

Tatsuya a văzut-o în tren, când Lindsay se întorcea de la lucru. Când aceasta a coborât, Tatsuya a coborât și el. Acesta s-a apropiat de ea, spunând că o recunoaște deoarece ea e profesoara lui de engleză. Lindsay îi spune că nu e adevărat și că nu îl cunoaște. Bărbatul a urmărit-o până acasă, unde i-a cerut un pahar cu apă. Femeia a acceptat, iar cei doi au urcat în apartamentul acesteia, unde tânărul a început să o deseneze, lăsându-i adresa sa de email și numărul de telefon pe desen.

Înainte să plece, Tatsuya a rugat-o pe Lindsay să fie profesoara lui de engleză, spunându-i că o va plăti cu 13 dolari/oră. Pentru că avea nevoie de bani, aceasta a acceptat.

24 martie 2007: cei doi s-au întâlnit la o cafenea pentru ora de engleză. După oră, Tatsuya îi spune tinerei că și-a uitat banii acasă și că ar putea lua un taxi până la locuința sa, ca să o poată plăti. Lindsay acceptă. Aceasta îi spune taximetristului să o aștepte afară deoarece se va întoarce într-un minut. După aproximativ 7 minute, șoferul pleacă, crezând că fata s-a răzgândit și nu se mai întoarce.

This is custom heading element

I

Tânăra profesoară nu a mai mers la ore, nu a mai vorbit cu familia sa, iar după 2 zile, firma la care lucra a declarat-o dispărută.

Poliția intervine și vorbește cu cele două colege de apartament ale lui Lindsay, care le spun acestora că femeia nu s-a mai întors din ziua în care trebuia să îi predea lui Tatsuya.

Poliția hotărăște să îi facă o vizită lui Tatsuya. Când îi vede, bărbatul încearcă să fugă desculț, cu doar un ghiozdan la el. Acesta scapă, iar polițiștii o găsesc pe Lindsay în apartamentul lui Tatsuya, într-o cadă plină cu nisip și compost, care a fost mutată din baie în balcon, fiind dezbrăcată, legată, tunsă și strangulată. Poliția a presupus că bărbatul aștepta ca corpul lui Lindsay să se descompună în cada cu nisip deoarece acesta a stropit corpul fetei cu o substanță folosită pentru descompunerea deșeurilor.

În timp ce acesta fugea de autorități, tânărul scria într-un jurnal despre emoțiile sale, călătoria sa, dar și despre faptul că își dorea ca Lindsay să fie din nou în viață. A petrecut timp chiar și pe o insulă, mâncând pește, fructe și șerpi, scriind în jurnal că merită tot ce i se întâmplă pentru că a omorât-o pe Lindsay.

This is custom heading element

Într-una din zile și-a văzut chipul pe un afiș de pe stradă, atunci fiind momentul în care decide să își facă singur o operație estetică, pentru a-și schimba înfățișarea. Și-a scos două semne și și-a tăiat buza de jos cu o foarfecă, pentru a o face mai subțire. De asemenea, a încercat să își modifice și nasul. Pentru a ajunge la un doctor specialist care să îi facă o operație, acesta începe să lucreze pe șantiere în diferite orașe, câștigând în jur de 12.000 de dolari, cheltuiți pe operații estetice la nas, ochi și obraji.

Fiindcă regulamentul prevedea ca pacienților să li se facă poze înainte și după operații, Tatsuya nu a avut de ales decât să accepte. Acela a fost momentul în care medicul și asistentele au observat că bărbatul și-a tăiat semnele de pe față, realizând că pacientul lor era Tatsuya Ichihashi. Clinica a dat poliției pozele, aceștia schimbând poza cea veche cu cea de după operații. Tatsuya vede noua poză și decide să își tundă părul și să cumpere o barbă și o mustață, ambele false.

This is custom heading element

În 10 noiembrie 2009, după 2 ani de fugă, Tatsuya a fost arestat în Osaka, înainte să plece spre Okinawa. Bărbatul le-a spus polițiștilor că nu a vrut să o omoare pe Lindsay și că a încercat să o resusciteze, însă fără succes.

În cele din urmă, Tatsuya Ichihashi a fost condamnat la închisoare pe viață, după ce a recunoscut că a ucis-o pe Lindsay, încercând să o oprească din a urla, în timp ce o viola.

This is custom heading element

Acesta a publicat o carte, spunând că toate beneficiile financiare le va dona familiei lui Lindsay. De asemenea, a fost realizat și un film despre viața lui Tatsuya în perioada în care fugea de poliție. Filmul cu titlul „I am Ichihashi” poate fi vizionat gratis pe internet.

CHARLES ȘI FAMILIA MANSON

„Nobody. I’m nobody. I’m a tramp, a bum, a hobo. I’m a boxcar and a jug of wine. And a straight razor if you get too close to me.” – Charles Manson

This is custom heading element

Charles Manson este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari lideri ai unui cult, din istoria Americii, el fiind născut pe data de 12 noiembrie 1934, în Ohio, SUA.

Mama sa a fost Kathleen Maddox, aceasta dându-i naștere lui Charles la vârsta de numai 16 ani, tatăl băiatului fiind un colonel din Kentucky. Femeia s-a căsătorit, în cele din urmă, cu William Manson, al cărui nume l-a preluat și băiatul său.

Pe când avea doar 5 ani, mama lui Charles a fost arestată pentru jaf. După eliberarea sa, aceasta a devenit alcoolică, ceea ce a dus la plasarea copilului într-o școala specială din Indiana.

La vârsta de 13 ani, Manson avea să comită primele sale infracțiuni: două jafuri, unul la un magazin alimentar și celălalt la un cazino. În următorii ani, Charles a comis și alte infracțiuni, iar în anul 1958 a devenit proxenet, în 1960 fiind arestat. În 1967, în ziua eliberării sale, Manson le-a cerut autorităților să-l lase să rămână în închisoare, cerere, evident, refuzată.

Ieșit din închisoare, Manson pleacă spre San Francisco, unde avea să-i întâlnească pe viitorii membri ai „familiei”.

Charles nu a fost prezent la niciuna dintre crimele pe care le-a plănuit, însă a fost condamnat la moarte în 29 martie 1971, sentința sa fiind schimbată cu condamnarea pe viață deoarece Curtea Supremă a Californiei a luat decizia să invalideze toate condamnările la moarte de dinaintea anului 1972.

Acesta a avut chiar și o logodnică, cu care s-a și căsătorit în 2014, aceasta fiind o tânără brunetă pe nume Afton Burton.

Manson a murit în închisoare, la vârsta de 83 de ani (19 noiembrie 2017), din cauze naturale, el fiind cel care a primit cele mai multe scrisori dintre toți prizonierii din sistemul de închisori al Americii.

This is custom heading element

This is custom heading element

Născut în Louisiana, la 5 octombrie 1942, Bruce a fost membru al cultului lui Manson, fiind condamnat pentru crimele din 1969, după ce s-a predat singur poliției, victimele fiind Gary Hinman și Donald Shea.

Acesta a renunțat la studii și s-a mutat în California, în anul 1962, asociindu-se cu grupări hippie, ajungând, în cele din urmă, să-l cunoască și pe Charles Manson, în 1967.

După condamnarea sa, Bruce s-a căsătorit și a devenit tată. De asemenea, s-a creștinat și și-a continuat studiile, obținând un doctorat în filosofia religiei.

Bruce Davis: „I was sick for about two or three days. I mean I couldn’t even think about what I… what I had done.”

This is custom heading element

Născut în 2 decembrie 1945, în Dallas, Texas, Charles Watson a fost un elev model, până la facultate, când a început să consume droguri, fapt ce l-a determinat să își abandoneze studiile.

În 1967 era dealer de droguri în California. În același an a aderat la „familia” lui Manson, fiind cunoscut ca mâna dreaptă a acestuia. El este cel care i-a omorât pe Sharon Tate, Steven Parent, Jay Sebring, Abigail Folger, Wojciech Frykowski și soții LaBianca. De asemenea, Tex este principalul vinovat și în cazul lui Donald Shea, deși nu a fost condamnat pentru moartea acestuia.

După crimele din 9 și 10 august 1969, Tex pleacă în Texas. În 30 noiembrie Watson e arestat, după ce amprentele sale au fost descoperite pe ușa casei în care locuiau Sharon Tate și soțul său.

În timpul procesului din august 1971, avocații lui Watson au încercat să convingă juriul că bărbatul era instabil mental, lucru pe care jurații nu l-au crezut. Astfel, Charles Watson a fost condamnat pe viață pentru uciderea a 7 persoane și plănuirea altei crime.

În 1978, Tex a devenit predicator și s-a căsătorit cu o femeie pe nume Kristin Svege, alături de care are 4 copii.

Poliția din Los Angeles deține mai multe casete cu conversații dintre Tex și avocatul său, înregistrate înainte ca mass-media să afle despre crimele Tate și LaBianca. Acestea au fost descoperite în 2008, însă, nu au fost făcute publice.

„I am the Devil and I’m here to do the Devil’s business.” – cuvintele lui Watson în legătură cu crimele din cazul Tate.

This is custom heading element

Leslie s-a născut în 23 august 1949, în Los Angeles, într-o familie cu părinți iubitori și grijulii.

După divorțul părinților săi, Lulu a devenit un copil „problemă”: consuma droguri alături de iubitul ei și a avut parte de un avort, la vârsta de 14 ani. După absolvirea liceului, tânăra călătorește prin California, ajungând să se cunoască cu Bobby Beausoleil, care îi face legătura cu Manson.

Leslie a fost condamnată abia în 1978 pentru crimele din august 1969, ea fiind cea care a înjunghiat-o pe Rosemary LaBianca de 16 ori.

This is custom heading element

Membru al „familiei” lui Manson, Bobby s-a născut în 6 noiembrie 1947, la momentul actual ispășindu-și pedeapsa la viață în închisoare, pentru uciderea prietenului său, Gary Hinman.

Robert era pasionat de muzică și actorie, fiind membru al unor diferite trupe de rock (The Milky Way), iar în 1969 a jucat într-un film numit „Lucifer Rising”.

Bobby a fost arestat înaintea celorlalți membri, Manson spunând că a recurs la uciderea lui Sharon Tate pentru a-i convinge pe polițiști că ucigașul lui Gary era încă în libertate.

„Who says they were innocent? They burned people on dope deals. Sharon Tate and that gang. They picked up kids on the Strip and took them home and whipped them. Made movies of it. Ask the cops, they found the movies. Not that they’d tell you the truth.” – Robert Beausoleil despre membrii cultului lui Manson.

This is custom heading element

Linda, născută în statul Maine, în 21 iunie 1949, a fost un martor cheie în uciderile Tate și LaBianca, fiind, totodată, și fostă membră a „familiei” Manson.

Aceasta a crescut în New England, tatăl ei abandonându-le pe ea și pe mama sa. Linda era considerată o fată cuminte, care învăța foarte bine, însă, la 16 ani, a fugit de acasă din cauza problemelor pe care le avea cu tatăl ei vitreg, aceasta spunând că bărbatul era abuziv.

Linda s-a căsătorit cu Robert Peasley, de care a divorțat la scurt timp, căsătorindu-se pentru a doua oară cu Robert Kasabian, alături de care a avut o fetiță, născută în 1968. Relația dintre cei doi se răcește, iar Linda și fiica sa pleacă să locuiască cu mama ei. Robert o invită să meargă cu el într-o călătorie în America de Sud, iar Linda acceptă. Aceasta rămâne însărcinată cu cel de-al doilea copil, Robert plecând fără ea. În cele din urmă, tânăra acceptă invitația unei femei, Catherine Share, de a merge împreună la o fermă unde un grup hippy avea să se stabilească. Acolo, Linda îl întâlnește pe Manson, pe care îl vede ca pe Dumnezeul pe care îl căuta de când fugise de acasă.

Aceasta încerca să îi mulțumească pe toți membrii cultului, fiind aleasă de Manson să facă parte din crimele din 1969 doar pentru că era singura care avea un permis de conducere valid. Ca și în cazul lui Leslie, avocatul Lindei încerca să convingă juriul că gândirea acesteia, în momentul crimelor, era afectată de LSD.

În noaptea crimelor, Linda credea că membrii aveau să intre în casele unor oameni să mute obiecte pentru a-i speria, așa cum făceau de obicei. Nu se gândea la ororile pe care „familia” ei avea să le comită. Mărturia sa a fost principalul factor care a dus la condamnarea lui Manson, Watson, Krenwinkel, Atkins și Van Houten.

Astăzi, Linda trăiește într-o regiune din Canada, Pacific Northwest.

Linda Kasabian: „Charlie has a way of taking the truth and making it a lie.”

This is custom heading element

Născută în 3 decembrie 1947, Patricia Krenwinkle și-a petrecut copilăria în Los Angeles, având o imagine de sine foarte scăzută, crezând că nu poate fi iubită de nimeni. De asemenea, părinții ei au divorțat când avea 17 ani.

După divorțul părinților, Patricia devine studentă a unui colegiu catolic, pe care îl părăsește după un semestru și se angajează ca secretară, locuind într-un apartament cu sora sa, care era dependentă de heroină.

Într-o seară din septembrie 1967, Katie se întoarce acasă de la muncă, unde o găsește pe sora sa alături de un grup de prieteni printre care era și Charles Manson. Acesta face cunoștință cu Patricia, spunându-i că e foarte frumoasă, lucru care o determină pe tânără să plece cu Manson și grupul lui.

Katie a fost prezentă în noaptea uciderii lui Sharon Tate, ea fiind cea care a înjunghiat-o de mai multe ori pe prietena acesteia, Abigail Folger.

„Nothing–I mean, what is there to describe? It was just there, and it was right.” – Patricia când a fost întrebată cum s-a simțit în momentul crimei.

De asemenea, aceasta a înjunghiat-o și pe Rosemary LaBianca și a înfipt o furculiță în stomacul soțului acesteia, pe care a folosit-o, mai apoi, ca să scrie pe pieptul lui cuvântul „război”. După aceste crime, Manson a trimis-o pe Patricia să locuiască cu mătușa ei într-un oraș din Alabama, loc unde a fost găsită și arestată de poliție. În 1971 a fost condamnată, astăzi aflându-se în închisoarea din Corona, California.

„We were just like wood nymphs and wood creatures. We would run through the woods with flowers in our hair, and Charles would have a small flute.” – Patricia Krenwinkel

This is custom heading element

Steve Grogan s-a născut în 13 iulie 1951, în Los Angeles, California, devenind muzician după ce a abandonat școala. Ca urmare, părinții acestuia decid să îl lase la o fermă, unde Steve îl întâlnește pe Charles Manson și decide să facă parte din „familia” sa.

Gorgan i-a ajuta pe Manson și pe Tex Watson să îl ucidă pe proprietarul fermei (Donald „Shorty” Shea), unde Steve fusese găsit de Charles. Declarația judecătorului James Koltz în legătură cu implicarea lui Grogan în cazul Shea: „Grogan was too stupid and too hopped-up on drugs to decide anything on his own” and that it was really Manson “who decided who lived or died.” Astfel, Steve a fost condamnat la închisoare pe viață. Acesta s-a căsătorit și are doi băieți, care, însă, nu îi poartă numele de familie.

După 15 ani de închisoare, Grogan a decis să colaboreze cu poliția, spunându-le unde era îngropat Donald Shea. Prin urmare, Steve a fost eliberat mai devreme, în 11 noiembrie 1985. El este singurul membru al cultului lui Manson care a fost eliberat.

This is custom heading element

În copilărie și adolescență, Susan era o fată cuminte, care cânta în corul bisericii și o îngrijea pe mama sa care suferea de cancer. După moartea acesteia, Atkins a început să se certe cu tatăl ei, a abandonat școala și s-a mutat în San Francisco, unde lucra ca dansatoare topless, fiind iubita unui gangster.

În 1967, Susan îl întâlnește pe Charles Manson și ia decizia de a-l urma oriunde, considerându-l singurul bărbat adevărat pe care l-a întâlnit vreodată. În timpul petrecut cu Manson, tânăra consuma LSD și experimenta cu diferite persoane de ambele sexe, în 1968 dând naștere unui băiat.

În fața juriului, aceasta a recunoscut că l-a înjunghiat pe  Voytek Frykowski, care se afla în locuința actriței Sharon Tate și că a imobilizat-o pe Tate pentru ca Tex Watson să o poată ucide.

Susan a fost condamnată la închisoare pe viață, dându-și ultima suflare în 24 septembrie 2009.

„Look bitch, I don’t care about you. I don’t care about your baby. You’re going to die and I don’t feel a thing about it.” – cuvintele adresate de către Susan Atkins lui Sharon Tate.

This is custom heading element

This is custom heading element

Sharon Tate a fost o actriță americană, născută în 24 ianuarie 1943.

Pentru o vreme Sharon a locuit în Italia, unde l-a întâlnit pe Richard Beymer, care avea să o încurajeze să devină actriță și model. Producătorul de filme, Martin Ransohoff, a fost determinat să o transforme pe Tate într-un star Hollywood, investind în pregătirea ei milioane de dolari.

Unul dintre filmele în care Sharon a jucat a fost „The Fearless Vampire Killers”, film al producătorului Roman Polanski, viitorul ei soț. Aceștia s-au căsătorit în Londra, în 20 ianuarie 1968.

În februarie 1969, cuplul Tate-Polanski s-a mutat într-o casă, pe strada Cielo Drive din Benedict Canyon, casă pe care le-a dat-o în chirie producătorul de muzică Terry Melcher.

August 1969: Sharon locuia cu prietena sa, Abigail Folger și iubitul acesteia, Wojciech Frykowski, deoarece Polanski se afla în Londra pentru a termina filmările următoarei sale producții cinematografice. De asemenea, Tate era însărcinată în 8 luni.

8-9 august 1969: Sharon Tate se afla în locuința sa alături de Abigail, Wojciech, Jay Sebring și Steven Parent. În acea noapte, toți aveau să fie uciși de către Tex Watson, Patricia Krenwinkel și Susan Atkins.

Membrii au fost trimiși de Manson în Cielo Drive deoarece planul lui Charles era ca Terry Melcher să fie cel ucis, nu Tate și prietenii săi. Manson îl ura pe Melcher, acuzându-l că i-a furat câteva melodii. De notat este faptul că Charles iubea muzica și mai ales melodiile celor de la The Beatles, dorința acestuia fiind aceea de a deveni un rockstar. Charlie știa să cânte la chitară și compunea melodii pe care le cânta prietenilor.

Prima victimă avea să fie Steven Parent, care se afla în mașină, pregătindu-se să plece acasă. Tex îl vede și îl împușcă de 4 ori. Apoi, cei 4 membri intră în casă, unde îl găsesc pe Jay Sebring în sufragerie. Watson îl imobilizează, însă Jay încearcă să evadeze, fiind, în cele din urmă, împușcat. Restul victimelor au fost înjunghiate, în total, de 102 ori. Cu sângele lui Sharon, Susan Atkins a scris pe ușa de la intrare cuvântul „pig” (= porc).

“Sharon, 26, who sometimes called herself “sexy little me,” died with another woman and three men at her £83,000 Hollywood home,” he continues, “Sharon who was eight months pregnant, was the wife of 36-year-old Roman Polanski, the Polish-born film director, who is away filming in Europe.” – The Sunday Mirror, 10 august 1969.

“The red-haired, 26-year-old star, clad only in a bikini, was hanging by a white nylon rope looped over a beam in the ceiling of a room. And hanging on the other end of the rope was the black-hooded body of her former fiancée Jay Serbing…”

“Outside, in the grounds of the £83,000 hilltop mansion in Bel Air, California, lay the body of 26-year-old American coffee heiress Abigail Folger, wearing a nightdress. Next to her on the lawn was the body of 19-year-old Polish-born Voyteck Frykowski.” – The People, 10 august 1969.

This is custom heading element

Leno LaBianca, un executiv la o companie alimentară, și soția lui, Rosemary LaBianca au fost uciși în 10 august 1969.

Charles, Tex, Susan, Laslie, Patricia și Linda ajung la reședința LaBianca, unde Charles intră și îi leagă pe cei doi soți, apoi pleacă. Tex e cel care îi împușcă, iar fetele îi înjunghie de 67 de ori, în total. Cu sângele acestora au scris pe pereți: „death to pigs”, „Helter Skelter”.

Cei doi au fost uciși deoarece Charles avea nevoie de încă o crimă pentru ca planul său de a distrage poliția să funcționeze și își amintise că ei erau vecinii care au chemat poliția, când el și ceilalți membri locuiau alături de Harold True, un prieten de-al lui Manson.

This is custom heading element

În octombrie 1969, 24 de membri au fost arestați, fiind acuzați de furt de mașini. Printre cei arestați era și Susan Atkins, care le-a povestit colegelor de celulă că ea și ceilalți membri ai familiei erau implicați în moartea lui Sharon Tate. Prin urmare, colegele sale le spun polițiștilor.

În decembrie 1969, Charles și alți 5 membri au fost acuzați de cele două crime, iar procesul acestora începe în 15 iunie 1970.

This is custom heading element

În 1969, Tex Watson era dealer de droguri. Acesta le cumpăra de la Bernard Crowe, un alt dealer din Los Angeles. Watson cumpăra droguri în valoare de aproximativ $1000. Într-o zi, Tex nu avea destui bani la el și i-a spus lui Crowe că va lua drogurile și că se va întoarce cu banii imediat. Acesta a lăsat-o pe iubita sa acolo pentru a-l convinge pe dealer că va veni înapoi. Însă, Watson nu s-a întors cu banii.

Bernard, furios fiind, sună la Spahn Ranch, unde Tex locuia cu ceilalți membri, și spune că dorește să vorbească cu Charlie, numele real al lui Watson fiind „Charles”. Ceea ce nu știa Crowe era faptul că nu vorbea cu Tex, ci cu Charles Manson, pe care l-a amenințat că va da foc la Spahn Ranch și că le va viola pe toate femeile de acolo.

Manson merge să se întâlnească cu Bernard, pe care îl împușcă, iar pe iubita lui Tex o ia cu el. Crowe nu moare, lucru pe care Charles nu-l știa, iar acesta devine paranoic deoarece credea că dealerul aparține grupului Black Panthers și că restul membrilor vor veni să-i caute pe el și pe familia sa pentru ceea ce a făcut. Acesta decide să-i facă pe membri să comită crime, pentru a-i face complici la crimele sale.

Pentru a se apăra de Black Panthers, Manson angajează niște motocicliști, cunoscuți ca „The Straight Satans”, pentru a-i proteja pe el și pe restul membrilor. Ca plată, Charles le-a promis că le va face rost de toate fetele pe care le vor.

Într-una din zile, motocicliștii au cerut droguri, iar Bobby, un membru al familiei, le-a spus că Gary Hinman este cel la care trebuie să apeleze. Bobby este trimis să cumpere drogurile, la final motocicliștii fiind nervoși, spunând că marfa nu era de calitate și că își vor banii înapoi. Charles nu voia să aibă probleme cu The Straight Satans și îi trimite pe Bobby, Mary Brunner și Susan Atkins să ia banii de la Gary Hinman. Acesta este amenințat și imobilizat de către cei trei membri ai familiei, însă refuză să le dea banii, susținând că drogurile erau de calitate și că deja cheltuise tot ce i se dăduse. Deoarece bărbatul nu coopera, una dintre fete îl sună pe Charles Manson, care, ajungând la locuința lui Gary, îl atacă pe acesta cu o sabie. Într-un final, Bobby îl ucide.

După câteva zile, Bobby este arestat. De teamă ca nu cumva poliția să afle de activitatea sa, Charles decide că membrii trebuiau să ucidă din nou, pentru a-i face pe polițiști să creadă că altcineva era ucigașul lui Gary Hinman. Astfel, Manson hotărăște ca următoarea victimă să fie Terry Melcher, fapt ce duce la tragedia din Cielo Drive, și mai apoi, la cea de la reședința LaBianca.

This is custom heading element

Este o teorie care are legătură cu războiul rasial, aceasta fiind considerată unul dintre principalele motive ale crimelor „Tate și LaBianca”, petrecute în 1969.

Avocatul Vincent Bugliosi vorbește despre această teorie, în cartea sa, „Helter Skelter: The True Story of the Manson Mureders”, prezentând-o ca pe un plan de război între afro-americani și rasa albă. Manson credea în această teorie, datorită unui album al celor de la The Beatles (The Beatles White album), pe lista melodiilor aflându-se și „Helter Skelter”. Printre versurile acestei melodii se regăsesc avertismente precum „Look out/ Helter Skelter” și „I’m coming down fast”. Într-unul dintre interviurile sale, Charles spunea: „Is it a conspiracy that the music is telling the youth to rise up against the establishment because the establishment is rapidly destroying things? Is that a conspiracy? The music speaks to you every day, but you are too deaf, dumb, and blind to even listen to the music… It is not my conspiracy. It is not my music. I hear what it relates. It says “Rise,” it says “Kill.” Why blame it on me? I didn’t write the music.”

Teoria îi are în centru pe cei care nu vor să facă parte din societate. Manson voia să fie artist, avându-i ca idoli pe cei din The Beatles și The Beach Boys. Prin cei de la The Beach Boys l-a cunoscut pe Terry Melcher, care trebuia să se afle în Cielo Drive. Pentru Charles, Terry simboliza „the establishment”, concept pe care acesta îl detesta. De asemenea, Manson credea că cei din The Beatles prevedeau un război rasial prin intermediul melodiilor lor. Charlie i-a convins și pe ceilalți membri de existența acestui război. L-au ucis pe Gary Hinman, pe cei din casa din Cielo Drive și pe soții LaBianca pentru a pune crimele pe seama oamenilor de culoare. Astfel se explică de ce membrii au lăsat mesaje scrise cu sânge, printre care și versuri din melodiile celor de la The Beatles. În timpul războiului, Charles și familia sa aveau să se ascundă în deșert, la final Manson venind să-i conducă pe cei rămași.

„We’re all our own prisons, we are each all our own wardens and we do our own time. I can’t judge anyone else. What other people do is not really my affair unless they approach me with it. Prison’s in your mind. Can’t you see I’m free?” – Charles Manson

This is custom heading element

Interviu cu Charles Manson: https://www.youtube.com/watch?v=yM3zg0nJOj8

Melodii ale lui Charles:

  1. https://www.youtube.com/watch?v=TSC9rV4q3Es
  2. https://www.youtube.com/watch?v=uVpIJS_ej2g
  3. https://www.youtube.com/watch?v=Hwk_tJg8E-Y

Website-ul lui Robert Beausoleil: http://bobbybeausoleil.com/gallery.html

Susan Atkins a scris o carte numită „Child of Satan, Child of God”, care poate fi achiziționată de pe Amazon.

Un film care îi are ca personaje pe Sharon Tate și Tex Watson este „Once Upon A Time in Hollywood”, regizat de producătorul american Quentin Tarantino.

Podcasts:

https://open.spotify.com/episode/4eg6Zh9AYuP5mkg6lvACry?si=7Tf3rQXwTLaHno97f6b4-g&dl_branch=1 – episod despre avocatul dispărut al lui Charles Manson.

https://open.spotify.com/episode/5FQLLv3BlSrgwRsFqT2f1i?si=dazVbrJUQy2JS531o7fovQ&dl_branch=1 – The Manson Family part. 1

https://open.spotify.com/episode/6geAehEixfHNso6vp19D3j?si=T-p9pKOwS52E9XUDiuZkcg&dl_branch=1 – The Manson Family part. 2

Ucigașul Nocturn

richard

Richard : „Toți suntem răi într-o formă sau alta, nu e așa?”

 

17 martie, 1985: ZIUA 1

 „Lucram la AT&T și vizavi era un minimall, iar în el era un magazin al Armatei Salvării și îmi petreceam pauza de masă acolo. Odată, când eram acolo, era o masă plină de haine între care se afla și o șapcă. Am luat-o în mână deoarece pe ea scria AC/DC. Nu știam ce era cu ea, părându-mi-se bizară, așa că am pus-o înapoi. Apoi, din dreapta mea, și-a făcut apariția un bărbat, care a făcut același lucru ca și mine, dând semne că era proprietarul șepcii și zâmbindu-mi într-un mod straniu. Am observat în același timp că avea desenată o pentagramă pe mână. Acesta a luat șapca și a plecat. Când am plecat spre casă, am condus pe autostradă cu mașinuța mea și observ pe cineva gonind în spatele meu. Individul a virat brusc în jurul mașinii mele. Era tipul cu șapca. S-a oprit, s-a întors și doar… m-a privit. M-a fixat cu privirea și mi-a aruncat un rânjet oribil în care i-am putut observa dantura incredibil de neîngrijită și stricată. Era ca un clovn criminal.” a declarat o martoră audiată ulterior de poliție.

 

În aceeași dată, polițiștii de la departamentul de omoruri din Los Angeles au fost chemați la o casă în toiul nopții. Ajungând la locație primul indiciu apărut a fost ușa garajului care era deschisă. Intrând în garaj, au găsit sânge împroșcat în jurul ușii, pe podea și lângă ușa care despărțea garajul de apartament, unde au găsit și al doilea indiciu, o șapcă pe care scria AC/DC. Intrând în apartament, au dat peste un telefon murdar de sânge care se afla în dormitor, iar în bucătărie pe podea zăcea Dayle Okazaki, o tânără în vârstă de 34 de ani. Femeia fusese împușcată în frunte.

Maria Hernandez, colega ei de cameră, venise acasă în acea seară și intrase pe ușa garajului pe care a deschis-o cu ajutorul unei telecomenzi. Aceasta a declarat că atunci când descuiase ușa, a auzit un zgomot puternic. S-a întors, văzându-l pe suspect, inexpresiv cu un pistol îndreptat spre fața sa. Ea a ridicat mâinile, iar el a tras. Glonțul a ricoșat în cheile pe care Maria le avea în mână, dar forța glonțului a reușit să o pună la pământ. Văzând-o doborâtă, criminalul a dat-o la o parte și a intrat în apartament. Maria s-a ridicat și a luat-o la fugă pe alee, auzind un alt foc de armă. Temându-se pentru viața colegei ei de cameră, Dayle Okazaki, s-a dus în fața apartamentului, crezând că bărbatul va ieși pe ușa din spate, cea a garajului. Însă acesta nu a făcut-o, dând nas în nas cu Maria. Amândoi erau terifiați. Tânăra a ridicat mâinile și i-a spus ucigașului: „M-ai împușcat deja o dată, chiar trebuie să mă împuști iar?”. Auzind acestea, suspectul a pus pistolul jos și a plecat liniștit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

 

18 martie, 1985: ZIUA 2

          A doua zi, la doar 40 de minute de la uciderea lui Dayle Okazaki, poliția din Monterey Park a primit un apel. Avusese loc o crimă la 1,6 km de apartamentul fetelor. Era vorba de o tânără asiatică care, conducând pe stradă, a fost oprită brusc, smulsă din mașină și împușcată fără motiv. Tsai-Lian Yu, în vârstă de 30 de ani, a fost lăsată întinsă pe stradă, împușcată în piept, ultimele ei cuvinte fiind: „Ajutați-mă!”

Analizând cele două cazuri, detectivii au descoperit o conexiune și anume faptul că arma cu care au fost împușcate avea același calibru, de 5,6 mm. Dar nu se putea presune că era vorba de același pistol deoarece pe vremea aceea, în Los Angeles existau mii de astfel de pistoale.

Maria Hernandez se afla la spital, iar polițiștii i-au pus la dispoziție un portretist pentru a-i forma o imagine criminalului. Astfel, ea a descris un bărbat hispanic cu tenul deschis, înalt, cu păr neîngrijit, dinți rari și maronii, care purta haine negre și o geacă de tip Members Only, având un miros pătrunzător, ca de capră.

Gill Carrillo, unul dintre detectivii de la Departamentul șerifului comitatului Los Angeles, Biroul omoruri, care s-au ocupat de cazul lui Dayle Okazaki, le-a dat portretul robot din descrierea Mariei detectivilor de la secția din East LA. Văzându-l, aceștia i-au arătat lui Gill un alt portret care era aproape identic cu primul și care provenea din descrierea unui suspect de tentativă de răpire din orașul Pico Rivera.

 

Richard:„Eram în alianță cu răul care îi este inerent firii omenești și ăsta eram eu: moartea umblătoare.”

 

27 martie, 1985: ZIUA 10

La doar zece zile de la decesul lui Okazaki și al lui Yu, a avut loc un omor dublu în comitatul Whittier, la casa soților Zazzara, Vincent, în vârstă de 64 de ani și Maxine, în vârstă de 44 de ani. Fusese un omor foarte brutal. Ucigașul urcase pe o canistră de plastic de 20 de litri pentru a reuși să intre pe geamul din baie al locuinței acestora. Locul crimei era răvășit. De asemenea, a fost și un furt de bijuterii și alte lucruri în valoare de 40.000 de dolari. Bărbatul a fost executat în timp ce dormea pe canapea, cu o plagă împușcată în tâmplă, de la un pistol de 5,6 mm. Femeia a fost găsită în pat, având multiple plăgi împușcate. Aceasta fusese violată, iar făptașul îi scosese ochii și se făcuse nevăzut.

De ce făcuse una ca asta?  Din cauza faptului că nu voia să fie privit?

Principala probă a acestui caz a fost o urmă de încălțăminte găsită de către detectivi la intrare și în răzoarele din jurul casei. După măsurători s-a constatat că această urmă aparținea unui adidas Avia, de mărimea 45-46.

La doar alte câteva zile distanță de cazul Zazzara, părinții unei victime în vârstă de doar 6 ani, Anastasia Hronas, au mers la poliție pentru a declara un abuz sexual.

Tot în acea perioadă a avut loc o serie de răpiri sau de tentative de răpiri de copii, în fiecare caz, copilul fiind victima unui abuz sexual. Pe 25 februarie, la Montebello, o fată în vârstă de 6 ani a fost răpită din curtea școlii, molestată și abandonată. Pe 11 martie, în Monterey Park, un băiat în vârstă de 9 ani a fost smuls din patul său, molestat, apoi abandonat. Pe 20 martie, în Glassell Park, o fetiță în vârstă de 8 ani a fost luată din pat, abuzată într-o mașină și abandonată.

Detectivii au cerut descrieri ale infractorului de la copii, aceștia realizând că descrierile copiilor erau aproape identice cu cea dată de Maria Hernandez. Așadar polițiștii au ajuns la concluzia că aveau de a face cu un criminal în serie care răpea și abuza atât femei cât și copii și ucidea bărbați și femei. Însă această teorie nu a fost luată în calcul de prea multă lume deoarece nimeni nu mai întâlnise o asemenea persoană în toată istoria penală.

 

10 aprilie, 1985: ZIUA 24

În acea noapte, câteva fete au sunat la secția de poliție East LA pentru a raporta un individ care le urmărea. După descrierea lor, acesta era înalt, mexican, cu ten deschis la culoare și avea părul lung. Polițiștii considerând că ar putea fi chiar criminalul în persoană, au plecat pe urmele lui. Aceștia l-au prins și l-au reținut la secție când au descoperit că acesta într-adevăr era un tip sinistru: dacă vedea orice femeie, nu conta, nu se oprea până nu ajungea la ea.

După reținerea mexicanului, detectivii i-au arătat Mariei Hernandez șase fotografii cu suspecți, însă aceasta nu a putut să îl indice cu siguranță pe ucigașul colegei sale de apartament. Pentru a obține mai multe probe, suspectului i-a fost emis un mandat de percheziție, iar polițiștii s-au dus să-i cerceteze locuința. Au fost găsite poze cu femei într-o ipostază indecentă, lenjerie de damă tăiată într-un mod bizar, dar și o geacă neagră Members Only. Aflând toate aceste detalii Maria Hernandez și celelalte victime au realizat că într-adevăr acest bărbat era un monstru, dar nu era criminalul.

 

14 mai, 1985: ZIUA 58

Un alt cuplu căsătorit, William Doi în vârstă de 66 de ani și Lillian Doi în vârstă de 56 de ani, au fost victimele unui atac și unui omor. Criminalul l-a împușcat pe William, iar apoi i-a jefuit, atacat și violat nevasta acestuia. Autoritățile spun că soțul femeii i-a salvat viața acesteia sunând la urgențe chiar înainte să moară. Lillian Doi a fost găsită bătută grav, iar pe policele de la mâna stângă ave cătușe pentru degete. Acesta era un dispozitiv bizar, astfel că policele mâinii ei drepte sângera masiv, indicând că, încercând să se elibereze, doamna Doi și-a sfâșiat degetele mari. Toate celalte detalii privind infracțiunea au rămas un mister, poliția nemaiputând desluși altceva.

În același timp, un detectiv care lucra la cazurile de răpire ale copiilor, a identificat la unul dintre locurile atacului două urme de încălțăminte. În acel caz, o fetiță de 10 ani fusese răpită din locuința sa, dusă pe un șantier și agresată sexual, iar apoi eliberată. La șantierul respectiv, muncitorii turnaseră beton proaspăt în acea zi, astfel că rămăsese imprimată aceeași urmă de pantof ca cea găsită în cazul Zazzara. Acum polițiștii aveau o conexiune, o probă indirectă, dar tot nu era suficient pentru a localiza și prinde făptașul.

 

28 iunie, 1985: ZIUA 103

Patty Elaine Higgins în vâstă de 32 de ani a fost ucisă în orașul Arcadia. Ucigașul a fost extraordinar de crud cu aceasta, tăindu-i feroce gâtul. Polițiștii au realizat că aveau de-a face cu un individ extrem de violent, însetat de sânge și răzbunare.

 

2 iulie, 1985: ZIUA 107

După doar 4 zile de la teribilul omor, poliția din Arcadia a mai declarat un omor. La doar câțiva kilometri de cazul lui Patty Higgins, Mary Cannon, în vârstă de 75 de ani a fost omorâtă după același tipar ca și Patty.

 

5 iulie, 1985: ZIUA 110

După alte trei zile, poliția din Sierra Madre anunță o infracțiune. În fața casei de la scena crimei, se afla urma unui material și sânge pe pervaz. Polițiștii au constatat că ucigașul purtase mănuși de grădinărit, neputându-i depista amprenta la niciunul din locurile crimelor anterioare. Victima, Whitney Bennett, o fată în vârstă de 16 ani, a fost bătută cu un levier la casa părinților ei. Dar, din fericire, fata a supraviețuit atacului violent, declarând că-și amintește doar că s-a culcat și apoi s-a trezit însângerată, bătută și cu dormitorul devastat. Whitney a sfârșit cu multiple lacerații și fracturi craniene.

Examinând dormitorul fetei, anchetatorii au găsit pe o pătură roz urma însângerată a aceleiași urme de pantof sport ca și în cazul Zazzara și al celui de răpire a fetiței de 10 ani. Toate aceste infracțiuni au avut loc una după alta ceea ce nu putea să însemne decât un singur lucru: aveau de-a face cu un criminal în serie. Astfel, polițiștii au constatat că acest criminal în serie era în același timp vinovat de răpiri de copii și ucidea prin mijloace diversificate: pistoale, cuțite, strangulare manuală sau prin ligaturare, lovire cu obiecte dure. Singurul lucru care era similar între cazuri era lipsa similarității: ataca bătrâni, tineri, copii, femei și bărbați. Cum alegea victimele? Prin ce criteriu alegea modul de a le ataca? Nu exista niciun fel de tipar. Monstrul era printre oameni, îi vâna și oricine putea fi victima sa.

 

6 iulie, 1985: ZIUA 111

John Rodriguez, un polițist din cadrul poliției din Los Angeles și soția sa, Loraine au fost treziți în mijlocul nopții de un zgomot asurzitor: „În acea noapte m-a trezit un zgomot extrem de puternic, la care am reacționat nervoasă crezând că este John, soțul meu, sperând să nu-i trezească pe copii. Dar imediat am realizat că nu era John pentru că nu a urmat niciun răspuns… nicio mișcare. Era doar frică…o frică groaznică. Nu știam dacă acel ceva sau cineva era în casă sau afară, dar știam că era acolo și-mi era groază să mă mișc., a declarat Loraine.

John s-a trezit, auzind strigătul iritat al soției sale, luând arma și dând roată în jurul casei. În spatele mesei din sufragerie, a văzut larg deschisă o fereastră pe care nu o deschiseseră niciodată: „Mi-am luat lanterna și am început să luminez sub fereastra deschisă, atunci fiind momentul în care am descoperit prima probă: urme de pași în răzor, în noroi. Udaserăm atât de mult pământul cu o noapte înainte încât era perfect saturat, iar atunci când suspectul s-a proptit pe picioare ca să ridice fereastra, a lăsat o urmă perfectă.”, a declarat John.

După cele întâmplate, John și-a sunat colegii care, sosiți la fața locului au investigat urmele de pantof, constatând că acestea coincid cu urmele găsite la cazurile anterioare. Specialiștii au concluzionat că impresiunile fuseseră lăsate de o persoană care purta o pereche de pantofi sport, marca Avia, mărimea 45-46. Acest indiciu a fost esențial, deoarece acest tip de teniși erau deosebiți, nu semănau cu alte tipuri de pantofi și abia începuseră să fie fabricați. Ulterior, anchetatorii au descoperit că ucigașul avea pantofi negri pe baza declarațiilor de la victimele supraviețuitoare. Pe vremea aceea, erau fabricate doar șase perechi de pantofi de acest fel, dintre care cinci ajunseseră în Arizona și doar una singură în Los Angeles. Criminalul avea un adevărat autograf!

Detectivii au întocmit un grafic pe baza informațiilor din celelalte cazuri care îl priveau pe acest criminal în serie, pentru a putea face conexiuni și a-l prinde cât mai repede. Aceștia au inclus armele folosite, urmele lăsate de criminal, dar și declarațiile martorilor oculari și a victimelor supraviețuitoare. De asemenea, anchetatorii au cercetat toate omorurile neelucidate din comitatul LA, adunând în total 25-30 de cazuri cu o posibilă conexiune dintre ele, unul dintre ele fiind cazul lui Mabel Bell și Florence Lang:

În data de 29 mai 1985, aceste două surori au fost atacate și bătute în casa lor din Monrovia. Un grădinar le-a găsit în dormitoarele lor după două zile de la incident, iar casa lor fusese devastată. Mabel Bell a murit după ce a fost bătută cu un ciocan timp de ore întregi, iar sora sa, Florence Lang atârna de un fir de viață în urma atacului.

Acest caz se lega de posibilul criminal în serie deoarece pe podeaua dormitorului se afla un ceas pe care era imprimată o urmă parțială a aceluiași pantof sport Avia. De asemenea, acela a fost primul caz în care criminalul lăsase un al doilea indiciu important și anume simbolurile demonice sau pentagramele, care erau desenate pe unul din pereții dormitorului și pe unul din picioarele celor două victime. Încerca să le lase un mesaj oamenilor? Era implicat în satanism? Era adeptul vreunui cult care implica ritualuri de acest gen? Încerca să-l imite pe Charles Manson, celebrul criminal în serie?

 

Richard:„Satana este o forță stabilizatoare în viața mea. Îmi dă o rațiune de a fi. Este o forță motoare care mă motivează să fac lucruri. Visez la chestia asta.”

 

Cercetând cazuri vechi, polițiștii au dat peste un alt caz care includea o pentagramă, fiind o posibilă conexiune. Era vorba despre o tentativă de răpire în care victima a luptat cu agresorul și a reușit să scape, iar acesta a plecat într-o Toyota. Un polițist l-a tras pe dreapta deoarece acesta comisese o contravenție rutieră, constatând la controlarea actelor că șoferul nu avea permis de conducere. L-a scos din mașină pe suspect și l-a obligat să pună mâinile pe capotă în timp ce era căutat de arme. Mai apoi, polițistul i-a spus să rămână pe loc și s-a întors la motocicleta sa după carnetul de contravenții. Între timp, suspectul aude de la stația polițistului anunțul despre tentativa sa de răpire și o descriere a mașinii pe care o conducea. Astfel, individul desenă o pentagramă pe capota mașinii și fuge, făcându-se nevăzut. S-a dovedit ulterior că mașina bărbatului era furată, așa că detectivii au mers să colecteze amprentele de pe mașină. Dorința lor s-a spulberat aflând că nu puteau avea acces la mașină deoarece se afla în custodia LAPD. Acele amprente erau probe esențiale.

 

7 iulie, 1985: ZIUA 112

În noaptea de 7 iulie, Linda Arthur, un tehnician criminalist din LA, și-a sunat colegii pentru a raporta violul vecinei sale: „Îmi veniseră câteva prietene, așa că am ieșit la jacuzzi noaptea. Era vreo 3 dimineața când am ieșit din jacuzzi, am intrat în casă, iar prietenele mele s-au culcat în camera de oaspeți și eu la mine în cameră. După cinci sau zece minute, una din prietenele mele se ridică și-mi spune că cineva mă caută afară. Am ieșit afară și am auzit-o pe vecina mea strigându-mă de pe geamul dormitorului ei. Mi-a spus că a fost jefuită și violată și că făptașul o încătușase de pat.”

Suspectul săltase ușița de la intrare a pisicii, a tras-o afară și a intrat în locuința femeii, unde a agresat-o sexual și a jefuit-o. Victima a reușit să tragă patul până la fereastră ca să o poată striga pe Linda. Aflând detaliile infracțiunii, Linda a declarat ulterior: „Gândul că eram doar la o casă distanță de un atac al posibilului criminal în serie era înspăimântător.”

 

Monterey Park

În aceeași noapte, Joyce Nelson, o bunică în vârstă de 60 de ani a fost ucisă. Criminalul a fost așa de furios încât a lăsat celebra urmă a pantofului sport Avia pe capul victimei. După ce a ucis-o, acesta a mers mai puțin de 1,5 km de la locul crimei, unde a agresat-o sexual pe Sophie Dickman. Acum detectivii aveau de a face cu un ucigaș care comitea 3 crime în aceeași noapte, astfel, în doar zece zile erau înregistrate cazurile: Higgins, Cannon, Bennett, Dickman și Nelson.

Mass-media a făcut la rândul ei conexiunea dintre aceste cazuri și a început să se implice serios după cazul Nelson. Febra mediatică a făcut ca aceste cazuri să fie subiectul principal al buletinelor de știri.

Comunitățile din California de Sud au realizat că situația era foarte alarmantă și imprevizibilă: printre ei se afla un criminal care le intra în casă, fără niciun motiv, îi jefuia, agresa, viola, ucidea… Nu viza victime de o anumită rasă sau vârstă. Nu mai văzuseră așa ceva. Cu cât se gândeau mai mult, cu atât se întrebau: „Aș putea urma eu?”

Între timp, anchetatorii s-au mobilizat în cea mai mare operațiune de la Strangulatorul din Hillside. Au format o adevărată echipă specială: unii se ocupau de urmele de pantofi sport Avia, alții de cătușele de mâini și de police, iar ceilalți de misterul pentagramelor. Căutau orice probă posibilă și trebuiau să fie foarte meticuloși.

La Biroul de omoruri din cadrul Departamentului șerifului comitatului LA, polițiștii verificau toate apelurile primite de la cetățeni. Lumea suna de peste tot, iar detectivii urmăreau fiecare indiciu care putea fi util în prinderea criminalului.

 

9 iulie, 1985: ZIUA 114

Cei de la LAPD le-au permis detectivilor de la Departamentul Șerifului Comitatului LA accesul la mașina furată de criminal pe care acesta desenase o pentagramă. Însă, aceștia au constatat că mașina fusese expusă la lumina soarelui timp îndelungat, astfel că toate posibilele amprente erau deja arse. Nu mai rămăsese nimic. Dar polițiștilor le-a surâs totuși norocul pentru că, uitată în mașină, zăcea o cutie mică de plastic ieftin în care se afla o carte de vizită de la un cabinet stomatologic pe care scria „Dentist Peter Leung, China Town”.

Doi detectivi au mers să-l interogheze pe doctorul stomatolog, aflând că suspectul fusese la cabinet în data de 3 iulie, adică în urmă cu doar 5-6 zile. Fișa medicală a individului era scrisă pe numele de Richard Mena, dând și o adresă falsă. Cei doi detectivi au reușit să facă rost de radiografiile suspectului pe care le-au dus la un alt dentist. Au aflat că pacientul se va întoarce la cabinet cât de curând deoarece dantura lui era într-o stare foarte gravă și cu siguranță îl durea.

Astfel, operațiunea de prindere a suspectului a început. Cabinetul dentar era sub jurisdicția LAPD așa că, detectivii le-au spus celor de la LAPD să instaleze o alarmă de efracție care să fie declanșată de doctorul stomatolog atunci când individul se va prezenta la cabinet.

 

15 iulie, 1985: ZIUA 120

Chiar în ziua în care alarma a fost instalată, doctorul i-a sunat pe polițiști în jurul orei 22:00 întrebându-i unde au fost când a acesta a activat alarma. Richard fusese acolo în acea zi. Doctorul a apăsat alarma în mod repetat, dar aceasta nu a funcționat deoarece fusese conectată greșit. Așadar, l-au ratat și cu toții au fost dezamăgiți de neatenția tehnicianului.

 

20 iulie, 1985: ZIUA 125

Un cuplu căsătorit, Max Kneiding în vârstă de 68 de ani și Lela Kneiding în vârstă de 66 de ani, au murit împușcați în trunchiul superior.

„Am oprit în fața casei. Am observat poarta de la bazin care era deschisă, iar ai mei nu lăsau niciodată acea poartă deschisă. Apoi m-am îndreptat către ușa din spate a locuinței, pe care am găsit-o tot deschisă. Am străbătut acea cameră și holul până în dormitor. M-am uitat în dormitor… Încăperea era o baie de sânge.”, a declarat ulterior fiica acestora. Părea că avusese loc o luptă. Nu erau urme de încălțăminte, dar amândoi fuseseră împușcați cu un pistol de 5,6 mm, indiciu care era și el legat de unul dintre primele cazuri ale criminalului, respectiv, cazul lui Dayle Okazaki.

Detectivii de la Departamentul Șerifului Comitatului LA au sunat la LAPD pentru a raporta crima, aflând de la ei că a mai avut loc un omor în aceeași noapte, în Sun Valley la casa soților Khovananth. Ajungând la fața locului, polițiștii de la LAPD au observat, pe veranda din fața casei, urma perfectă a unui pantof Avia. Continuând căutările, în partea din spate a casei au găsit o fereastră glisantă lăsată neîncuiată și, în interior, o altă urmă a celebrului pantof sport.

Suspectul intrase prin fereastra glisantă și se îndreptase către dormitorul soților Khovananth. L-a executat pe bărbat, Chainarong în vârstă de 32 de ani, împușcându-l în cap cu pistolul de 5,6 mm, iar mai apoi a violat-o pe soția sa, Somkid, în vârstă de 29 de ani și pe băiețelul acestora. Șederea criminalul la acea locuință s-a estimat la 2-3 ore, având astfel suficient timp pentru a fura tot felul de obiecte de valoare.

Acesta a fost cazul care a adus toate indiciile la un loc: urma pantofului sport Avia, arma de 5,6 mm și modul de operare în care a executat bărbatul, agresând mai apoi soția și copilul. Ceea ce nu le putea da decât dreptate și claritate anchetatorilor.

Victima, Somkid Khovananth, a fost foarte traumatizată însă toate detaliile pe care și le-a amintit au fost foarte concrete, descrierea sa pentru portretul robot fiind, de asemenea, foarte asemănătoare cu cea a Mariei Hernandez. Astfel, polițiștii au hotărât să publice în sfârșit portretul robot.

 

6 august, 1985: ZIUA 142

S-a raportat încă un caz în Northridge, cu alți doi soți împușcați, Chris și Virginia Petersen. Suspectul a intrat în casă, mai apoi în dormitor unde a împușcat-o pe Virginia în nara stângă, glonțul rămânându-i în spatele gâtului, neatingând pe parcurs niciun organ vital. Ea a început să strige, iar soțul ei a dat să se ridice din pat, dar individul l-a împușcat și pe el, tot în partea dreaptă a capului, glonțul netrecând mai departe. Chris Petersen a încercat să-l confrunte pe bărbat, reușind să-l gonească.

Analizând glonțurile trase în victime, anchetatorii au observat că era vorba despre o nouă armă, respectiv un automat de 6,35 mm. Neobișnuit la acele cartușe era detonatorul roșu, fiind recunoscute drept muniție veche, care nu se mai fabrica, acest lucru trezindu-le interesul.

 

Richard: „M-am confruntat cu situații precare. Dacă faci un lucru de atâtea ori este mai mult ca sigur că o să dai greș cândva. Ca să prinzi un criminal în serie, criminalul trebuie să greșească sau poliției să-i surâdă norocul. Fie asta, fie trebuie să intre în mintea criminalului.”

 

Majoritatea criminalilor vor să știe tot ce poliția știe despre ei. Așa că detectivii au bănuit că ucigașul citea ziarul și era la curent cu toate informațiile pe care mass-media le punea la dispoziția publicului. Asta dovedindu-se în cazul domnului Doi în care victima a reușit să sune la urgențe înainte de a muri, acel apel fiind dat publicității. Astfel, din acel moment, toate telefoanele de la locurile următoarelor crime au fost fie furate, fie dezactivate, prin tăierea liniilor telefonice sau întreruperea comunicațiilor.

O data cu explozia mediatică a acestui subiect, jurnaliștii au început să se gândească la un nume pentru criminal, așa că cei de la KNBC l-au numit prima dată „criminalul neinvitat”, care mai apoi s-a transformat în „intrusul din Valley”, ajungând mai târziu la forma finală după care este recunoscut la nivel internațional de „UCIGAȘUL NOCTURN/ THE NIGHT STALKER”.

 

8 august, 1985: ZIUA 144

Următoarea infracțiune a avut loc la Diamond Bar, din Rowland Heights, în jurul orei 2-3 dimineața. Punctul de efracție era în spatele casei, semnul relevant fiind un pepene galben mâncat pe jumătate care era încă pe masă.

Crima a constat într-un soț mort, Elyas Abowath, în vârstă de 35 de ani, împușcat în tâmplă cu același semi-automat de 6,35mm pe care îl folosise în cazul soților Petersen. Soția acestuia fusese agresată sexual, aceasta declarând faptul că ucigașul nocturn a pus-o să jure pe Satana că nu se va uita la el.

 

San Francisco

18 august, 1985: ZIUA 154

Domnul Peter Pan, în vârstă de 66 de ani a fost găsit mort, fiind împușcat în cap, întins într-o baltă de sânge în propriul pat. Doamna Pan fusese agresată sexual și împușcată la rându-i, în cap, dar avea încă puls când salvarea venise așa că a fost transportată la spitalul general din San Francisco. Locul crimei era de-a dreptul grotesc. După omor, criminalul a deschis frigiderul, mâncând tot ce era în frigider, la final scrijelind pe perete același simbol satanic, pentagrama. Era vorba despre un individ extrem de rece și calculat, care încerca să fie cât se poate de malefic.

Detectivii au emis un anunț/mandat de căutare generală în care erau enumerate detaliile infracțiunii, inclusiv cartușul roșu, acesta fiind piesa de legătură cu criminalul.

De asemenea, înfiorătoarele scrijelituri de pe pereți au fost date pe mâna mass-mediei, astfel că acum ucigașul nocturn băgase spaima în public, începând să devină tot mai sinistru.

 

26 august, 1985: ZIUA 162

Mission Viejo

Era aproape 3:00 dimineața când o femeie în vârstă de 29 de ani a declarat că un intrus i-a împușcat iubitul în cap și apoi a atacat-o. Intrusul a apucat-o, a agresat-o sexual și a legat-o, individul spunându-i că el este „ucigașul nocturn”.

Deci acesta chiar urmărea știrile și îi plăcea porecla lui, fiind limpede în acel moment că suspectul plecase din LA în San Francisco, după care părăsise San Francisco și se întorsese în comitatul Orange.

Norocul polițiștilor s-a întruchipat într-un tânăr care locuia în cartier și meșterea în acea noapte la o motocicletă. Acesta a văzut mașina suspectului venind, mergând încet, scrutând în jur, apoi plecând. Băiatului i s-a părut ciudat și și-a amintit parțial numărul acelui autovehicul și cum arăta mașina. Acea știre a fost dată publicității, astfel că într-o zi un individ a sunat la poliție și a spus că un prieten de-al său a avut o mașină furată al cărui număr parțial și descriere corespundea. Era vorba despre o Toyota break portocalie din 1976, cu numărul de înmatriculare 482 RTS.

Mașina a fost localizată într-o parcare din centrul Los Angeles-ului, în zona Rampart. Zeci de polițiști s-au dus să supravegheze zona sperând că ucigașul nocturn va reveni. După multe ore de așteptat în care criminalul nu s-a întors la mașină, au decis să renunțe, lăsând mașina pe mâna laboratorului criminalistic. Acolo au procesat mașina și au prelevat o amprentă latentă de pe oglinda retrovizoare pe care suspectul o atinsese pentru a o regla.

Acum aveau o amprentă dar nu știau cui aparținea, fiindcă pe vremea aceea amprentele erau procesate manual și nu digital, ca în prezent. Aveau nevoie de fișa cu amprente digitale ale suspectului pentru a compara amprenta din fișă cu amprenta latentă, dar trebuia să aștepte până un suspect se arăta.

 

27 august, 1985: ZIUA 163

Detectivii au primit un apel de la o femeie care le-a spus că tatăl ei era un om al străzii care își făcea veacul lângă depoul autocarelor Greyhound, Skid Row. Acesta se împrietenise cu un ins pe nume Richard care semăna perfect cu descrierea portretului robot publicat al ucigașului nocturn.

Auzind acestea, polițiștii s-au dus la tatăl femeii care le spuse că Rick era din El Paso și că acesta îi povestise cum ucisese cuplul asiatic din Monterey Park cu un pistol semiautomat de 5,6 mm. Tatăl femeii le mai precizase detectivilor că primise acel pistol de la Rick pe care îl dusese în Tijuana și i-l dăduse altcuiva. Anchetatorii au pornit imediat către Tijuana, unde au reușit să găsească pistolul dar și un casetofon cu un radio mare care s-a dovedit a fi furat în timpul uciderii lui Bell și Lang.

Din păcate, nici femeia, nici tatăl ei nu știau numele de familie al suspectului, însă era evident că acest Rick era probabil ucigașul.

 

San Francisco

Un informator al poliției pe nume Earl Gregg a predat o brățară despre care credea că ar fi avut o legătură cu ucigașul nocturn. Acesta a declarat că avea brățara de la mama soției sale, care locuia în San Pablo, California. Polițiștii au aflat de la aceasta din urmă că primise brățara de la iubitul ei, Armando Rodriguez, care la rândul său o primise de la prietenul său din El Paso, pe nume Rick. Mai apoi, femeia a menționat detalii absolut fascinant și anume că Rick purta o șapcă cu AC/DC, o geacă neagră Members Only și avea o dantură stricată. Cu cât aceasta vorbea mai mult, cu atât îi convingea pe polițiști că erau pe urmele însetatului și diabolicului criminal.

Armando Rodriguez, iubitul femeii care locuia în El Sobrante, California, a refuzat la început să-i ajute pe polițiști, dar până la urmă a dezvăluit numele prietenului său din El Paso: „RICHARD RAMIREZ”.

Penned by a Killer | KDBC

 

30 august, 1985: ZIUA 166

Căutarea individului care era cunoscut sub numele de Richard Ramirez a început prin găsirea a opt indivizi cu acest nume, care aveau cazier la poliție. Polițiștii au comparat amprenta prelevată de pe oglinda retrovizoare a mașinii care a aparținut ucigașului cu amprentele indivizilor. Doar o amprentă a corespuns, însă individul respectiv avea un cazier nesemnificativ care includea câteva furturi auto și absolut nimic violent. Detectivii au făcut rost de o poză judiciară a bărbatului, pe care au dus-o informatorului, care le-a confirmat că el era râvnitul ucigaș nocturn.

Aveau o poză, un nume și o identitate, știau până și în ce zonă își face veacul, iar ancheta părea să aibă rezultate.

Din cauza unor conflicte de jurisdicție dintre Departamentul de Poliție din San Francisco(SFPD) și LAPD, care au avut la bază disensiuni legate de modul de urmărire și prindere a suspectului, șeful poliției din San Francisco a decis să alerteze comunitatea din care făcea parte Ramirez, deși aveau un mandat de arestare emis pe numele acestuia.

 

31 august, 1985: ZIUA 167

„În anii 80, pupitrele de la Biblioteca Centrală erau pline și aveai de-a face cu mulți clienți și tipuri de persoane, iar telefoanele cu disc sunau încontinuu. Apăreau diferite fețe, mulți oameni interesanți și mulți oameni pe care nu ai vrea să-i mai vezi vreodată.

          Într-o zi, mi-am ridicat privirea și am văzut un bărbat cu un aspect neîngrijit, cu un tricou negru pe care scria „Jack Daniels”, cu păr murdar, iar dantura sa era absolut dezgustătoare. Emana un miros puternic, aproape ca de capră, iar ochii săi păreau morți. Era ca un animal care voia să atace. Voia să știe unde erau cărțile despre horoscop și tortură, și din fericire pentru mine, ambele se aflau în alt departament.

          Sâmbătă dimineața am mers la Yorshire Grill, cu colegii de la bibliotecă și am luat micul dejun. Am luat un ziar, m-am uitat la prima pagină și am văzut poza bărbatului care a venit la bibliotecă. În dreptul portretului său scria „Ucigașul Nocturn”. Mi-a înghețat sângele în vene.”, a declarat un bibliotecar.

 

Autoritățile se așteptau ca ucigașul nocturn să părăsească Los Angeles-ul după divulgarea indentității sale și să meargă la depoul autocarelor Greyhound, Skid Row, așa că polițiștii au trimis o echipă de supraveghere în acea zonă.

 

8:15 dimineața

Polițiștii au aflat că Ramirez plecase din oraș cu autobuzul, mergând în Arizona pentru a-și vizita un frate, dar plănuia să se întoarcă în Los Angeles. A fost instalată o echipă de supraveghere la depoul Greyhound, dar Ramirez a reușit să scape, recunoscându-i imediat pe polițiștii deghizați în oameni ai străzii, fiindcă dantura și părul lor era curat, chiar dacă hainele erau neîngrijite și rupte.

Criminalul a intrat pe ușa din spate a stației de autobuz, pe unde de obicei călătorii ieșeau. El a ieșit, apoi, pe stradă și a intrat într-un magazin de băuturi, unde și-a văzut imaginea pe prima pagină a tuturor ziarelor. S-a speriat și a început să se panicheze. A ieșit repede din magazin și a luat un autobuz care ducea spre Olympic, plănuind să-și viziteze un alt frate care se afla în East LA, la doar 13 km de locația sa. În autobuz, a văzut un pasager că se uita la ziarul de dimineață, după care l-a privit și a făcut ochii mari. Călătorul a lăsat ziarul jos și a coborât pentru a suna la poliție. Știa că fusese identificat. Oamenii de pe stradă și pe lângă care trecea începeau să se întoarcă, să se uite la el și să-și spună că el este ucigașul nocturn. Criminalul a sărit din autobuz, dar nu știa că domnul care sunase la poliție, îi făcuse semn unui camion de la compania de gaze, pentru a-l urmări pe Richard.

Urmărirea criminalului începuse. Acesta era denunțat la poliție de tot mai mulți oameni. Ramirez a ajuns pe autostrada I-5 și a trecut de toate benzile autostrăzii, continuând apoi în direcția nord-est până în Indiana. Acolo a încercat să fure în mod agresiv mașina unui domn, luându-se la bătaie. Richard a renunțat la acea mașină, a traversat strada, a cotit dreapta pe Hubbard Street unde a încercat să fure mașina unei doamne. Însă un domn pe nume Manuel De La Torre a luat un drug de fier dintr-o poartă și l-a lovit pe criminal în cap. Ramirez a căzut lângă mașină, s-a ridicat și a luat-o la sănătoasa, dar domnul cu drugul nu s-a lăsat, fugărindu-l și lovindu-l încă o dată pe Richard în cap. Curând, toți locuitorii acelei zone au aflat că ucigașul nocturn umbla pe străzile lor și au ieșit în stradă alergându-l.

 

Richard: „Tipul cu drugul i-a spus soției să ia o armă ca să mă împuște. Puțin mi-a păsat în acel moment deoarece eram obosit. M-am uitat apoi pe stradă și am văzut mașina unui șerif care venea. Eram norocos că poliția a intervenit deoarece știam că oamenii care mă fugăreau voiau să mă linșeze.”

 

În final, oamenii s-au unit și l-au prins. Când polițiștii au ajuns la fața locului au văzut că un individ îl ținea la distanță cu un drug de metal pe ucigașul nocturn, dar și că acesta îl lovise, deoarece Ramirez avea sânge pe mâini, pe cap și pe tricou. Obosise să mai fugă, era realmente epuizat, fiind așezat pe o bordură. Detectivii l-au văzut și i-au spus să se ridice, l-au încătușat fără ca acesta să se opună în vreun fel și l-au băgat în mașina de poliție. Ucigașul nocturn era oficial reținut.

 

Richard:„Eram foarte enervat de cum ieșiseră lucrurile și că eram arestat. M-am întors către toți cei din jurul meu și i-am scuipat, scoțând limba la ei. Eram ca un șarpe. Dacă aș fi avut un pistol i-aș fi făcut să se împrăștie. N-ar mai fi fost atât de curajoși pe cât se credeau.”

 

Când polițiștii și climinalul au ajuns la secția de poliție Hollenbeck era o mulțime de oameni care voiau să fie martori la reținerea lui Richard.

 

„Am fost sunați să trimitem pe cineva la LAPD pentru a preleva amprentele și a identifica un suspect pe care îl credeau a fi ucigașul nocturn. Îmi amintesc perfect când am întrat pe ușa secției de poliție și l-am văzut. Era înalt și zvelt. Avea ochii negri. A măturat încet cu privirea încăperea ca s-o absoarbă și te privea în ochi, se uita la tine. Și atunci mi-am spus că sunt cei mai îngrozitori ochi pe care i-am văzut în viața mea. Sălășluia răul în acel om și simțeai asta.”, a declarat detectivul Linda Arthur, la vederea lui Richard Ramirez.

 

„Am intrat într-o cameră de interogatoriu, iar el ședea acolo. Era exact cum îl descriseseră martorii: părul, dinții, felul în care vorbea. M-am prezentat și am început să i-l prezint pe Gill, dar el m-a întrerupt spunând că deja știa totul despre noi. M-am cam descumpănit, nu mai avusesem un suspect care să spună asta la un interogatoriu legat de omor.”, a declarat Frank Salerno, detectivul care s-a ocupat în trecut și de cazurile ce-l priveau pe Strangulatorul din Hillside.

Știa totul despre Ștrangulatorul din Hillside, era ca un idol pentru el. De asemenea, Richard le-a menționat polițiștilor că a studiat și a citit despre alți criminali în serie precum Ted Bundy.

Apoi Frank Salerno l-a informat pe Richard despre drepturile lui constituționale. Acesta a invocat dreptul de a tăcea, așa că polițiștii nu mai puteau face nimic și s-au ridicat spunându-i criminalului că pleacă, însă acesta i-a oprit spunând că are câteva întrebări. Detectivii s-au oprit și s-au așezat la loc, începând să converseze cu ucigașul.

„Aveam experiența străzii. Sunt hispanic. Știam că are experiența străzii așa că am conversat cu Richard puțin în argou. Dar la un moment dat m-am îngrozit. Vorbind cu el, am ajuns la o parte a interviului în care am atins o zonă sensibilă. În timp ce vorbeam cu el despre familia sa, a pus capul pe masă și și-a ținut mâinile de-o parte și de alta a capului. Mă asculta, dar deodată a început să gâfâie tare, cât pe ce să intre în hiperventilație. În timp ce făcea asta, mâinile încep să i se ridice de pe masă, iar în mintea mea, îmi spuneam: „Dacă tipul începe să plutească prin cameră, eu plec de-aici.”, Gill Carrillo, unul dintre detectivi.

Secția de poliție Hollenbeck arăta ca o grădină zoologică. Erau o mulțime de cetățeni în jur, dădeau impresia că se pregăteau de linșaj. S-a aflat că cineva îl va ucide pe criminal dacă va ieși din clădire așa că polițiștii au format un scut de protecție în jurul lui Richard și l-au condus la mașină unde urmau să-l ducă către arest.

Vestea capturării Ucigașului nocturn s-a răspândit rapid printre localnici și reacția multora a fost: „Slavă cerului!” . Erau de-a dreptul fericiți și ușurați.

După ce au ajuns la arest, cei doi detectivi i-au spus criminalului că-l vor băga într-o celulă deosebită, celula care aparținuse cândva idolului său, Strangulatotul din Hillside, Kenneth Bianci. Richard s-a exaltat auzind acestea, fiind chiar entuziasmat. Aceea a fost o celulă a vedetelor. Însă ce nu știa Ramirez era faptul că polițiștii jucau o carte, prin acea celulă făcându-l pe criminal să se simtă important și faimos.

După arestarea ucigașului, detectivii au stabilit o ședință de identificare, aducând o victimă supraviețuitoare, în vârstă de șase ani, Anastasia Hronas. Fetița i-a uimit pe detectivi. Polițiștii i-au pus pe suspecți să spună pe rând, clar și răspicat, propozițiile care i-au fost adresate fetiței de către agresor în noaptea atacului. La sfârșit, Gill Carrillo a întrebat dacă mai are cineva o întrebare, iar fetița a ridicat mâna și a întrebat dacă să scrie cuvântul sau cifra doi, acela fiind numărul atribuit lui Richard Ramirez.

Acesta a fost învinuit de omor, procurorii spunând că intenționează să ceară pedeapsa cu moartea.

 

24 octombrie, 1985

La proces, sala de judecată s-a transformat într-un teatru. Primul aspect care a adus la un adevărat spectacol a fost chiar inculpatul care voia să încânte publicul, prin numerosele sale admiratoare, dar și să șocheze la unul din procese desenându-și o pentagramă în palmă și arătând-o publicului. Erau incredibil de multe femei care îl admirau și-l venerau trimițându-i scrisori, poezii și poze în ipostaze indecente. Era sindromul băiatului rău dus la extrem, având un magnetism animalic care le atrăgea pe femei. Era stupefiant. Dar lui îi plăcea, pentru că faima generează atracție, se simțea ca o vedetă de la Hollywood.

Night Stalker' Killer Richard Ramirez Dies at 53 - The New York Times

Al doilea aspect care a generat un scandal a fost echipa de apărare a criminalului, care era formată din doi avocați, Daniel și Arthuro Hernandez. Judecătorul proceselor lui Ramirez a spus că avocații săi nu aveau suficientă experiență deoarece aceștia nu mai avuseseră în mâini un caz de magnitudini atât de mari. Astfel, cei doi avocați au început să se teamă de anularea procesului și de faptul că apărarea nu ar face față cazului.

Pe lângă aceste omoruri pline de cruzime, Richard ar fi trebuit să fie pus sub acuzare pentru numeroasele cazuri de molestare de copii. Însă detectivii au ales să nu-i supună pe copii la asemenea experiență, pentru că i-ar putea traumatiza pe viață.

 

31 ianuarie, 1989

Richard a fost dus în cătușe la proces, care a început abia după trei ani și jumătate de la arestarea sa. A fost învinuit de 43 de infracțuini, 13 omoruri, multe acuzații de jaf, viol și altele. Reputația lui a impus măsuri de siguranță sporite, fiindcă mulți spectatori au venit în sala de judecată ca să-l vadă.

Declarațiile martorilor chemați la proces au fost o experiență dureroasă și nesfârșită, deoarece procurorii au convocat 140 de martori ale căror măturii pline de lacrimi au fost ascultate. Puteai să simți durerea emoțională și asta te afecta.

„Era o senzație terifiantă să fii în aceeași sală cu el. Pur și simplu știai că ești în prezența răului. O simțeai.”, un membru al familiei uneia dintre victime.

 

20 septembrie, 1989

Judecătorul îl declară pe Richard Ramirez vinovat de omor și de alte 43 de acuzații.

 

7 noiembrie, 1989

Richard a fost condamnat la moarte prin gazare, sentința nefiind o surpriză pentru nimeni.

„Nu vreau să aud teoriile societății. Le-am auzit și adevărul rămâne că ceea ce este, este. Nu mă înțelegeți. Nici nu trebuie. Nu sunteți capabili de asta. Sunt dincolo de experiența voastră. Sunt dincolo de bine și de rău”, a declarat Ramirez atunci când judecătorul i-a acordat ultimul cuvânt.

 

7 iunie, 2013

Ucigașul nocturn a fost declarat mort. Direcția Penitenciarelor din California a anuțat decesul său într-un spital, după ce stătuse peste două decenii în antecamera morții, în așteptarea execuției. Acesta a fost răpus de cancer.

 

„Ce determină o persoană să facă ce a făcut el?

Nu cred că știm cu adevărat…chiar nu cred.

Cred că răul există. Cred că diavolul există. Și spun rugăciuni în fiecare noapte. După rugăciuni încep să înșir nume, oameni, victime, prieteni și membri din familie și termin cu… Richard Ramirez.” , Gill Carrillo, principalul detectiv care s-a ocupat de cazul Ucigașului nocturn.

This is custom heading element

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes”]

O carte citită după fiecare omor. Chikatilo prins din greșeală

Chikatilo

This is custom heading element

„Mi-am descărcat psihicul – i-am tăiat pe toți la rând” Andrei Chikatilo a devenit cel mai teribil ucigaș al URSS-ului. A omorât treizeci și cinci de școlari.

Între anii 1978 și 1990, Rusia a fost învăluită de teroarea unui nou ucigaș, numit „Măcelarul din Rostov”. Cel puțin 50 de suflete au fost luate de mâinile sale. Ucigașul a ales copii și adolescenți omorându-i brutal. Primele sale crime au fost înfăptuite când lucra la școală, atunci își aduce la realitate fanteziile sadice față de studenții săi.

This is custom heading element

Andrey Chikatilo s-a născut pe 16 octombrie 1936 în satul Yablochnoye, regiunea Harkov (acum Sumy). Tatăl său Roman era descendent al unui țăran deposedat. Când a început Marele Război Patriotic avea doar patru ani. Tatăl său a plecat la luptă – în curând a început să comande un detașament de partizani, iar îngrijirea băiatului și a fratelui său mai mare, Stepan, au căzut complet pe umerii mamei sale, care lucra la ferma locală. Pentru familia Chikatilo, precum și pentru întreaga țară, a venit cel mai greu moment.

Este posibil ca imaginile îngrozitoare ale anilor de război să-i fi afectat psihicul – consecințele bombardamentelor și cadavrele morților, care au fost transportați la locurile de înmormântare pe căruțe. Și la sfârșitul anului 1942 germanii au venit în satul Yablochnoye. După ce au adunat pe unii dintre rezidenții locali, naziștii i-au condus să fie împușcați. Au urmat băieți curioși, printre care Andrei, în vârstă de șase ani. Copiii habar nu aveau că după executarea adulților, nemții vor deschide focul asupra lor.

 

În fața ochilor lui Chikatilo, colegi de aceeași vârstă au căzut, decimați de gloanțe. La un moment dat, Andrei s-a împiedicat și, lovindu-și capul de o piatră, și-a pierdut cunoștința. S-a trezit printre trupuri: SS-ul credea că era mort și a fost aruncat în groapă împreună cu ceilalți. De teamă, Andrei nu s-a putut mișca și a zăcut printre morți până dimineață.

 

În 1943 s-a născut sora mai mică a lui Chikatilo, Tatiana. Această poveste din familie a fost învăluită de mister: la urma urmei, fata s-a născut în momentul în care capul familiei se afla pe front de câțiva ani. Potrivit unor raporturi, mama lui Andrei ar fi rămas însărcinată după ce a fost violată de un soldat german. Oricum ar fi, după nașterea Tatianei, familia Chikatilo a fost la un pas de supraviețuire. „a mers pentru a supraviețui. Ce fel de mângâieri există? ” – Andrey și-a amintit mulți ani mai târziu. Pentru a îneca cumva foamea, a trebuit chiar să mănânce iarbă și rădăcini.

 

În acel moment, a dezvoltat frică întregii sale vieți – frica de a fi mâncat. Exact aceasta este soarta, potrivit mamei lui Andrei, a fratelui său mai mare, Stepan, care a fost răpit și mâncat de vecinii săi, turbați de foame. Există o versiune conform căreia băiatul a fost mâncat de propriile rude – dar nu există date veridice.

 

– Și-au șters picioarele toată viața.

 

Lupta împotriva naziștilor pentru părintele lui Andrei s-a încheiat în captivitate germană, unde a lucrat într-o mină și a petrecut ceva timp într-un lagăr de concentrare. Roman a fost eliberat de trupele aliate, dar lagărele Komi și Chuvashia l-au așteptat acasă – Chikatilo Sr., un pacient cu tuberculoză, a fost trimis acolo din cauza suspiciunilor de complicitate cu naziștii. După ce a supraviețuit într-un lagăr de concentrare, nu a supraviețuit lagărelor sovietice.

This is custom heading element

Cât despre Andrei, anii de război nu i-au cruțat psihicul. Și cu sănătatea avea deja probleme: chiar și la naștere, medicii au găsit semne de hidropizie la creier. Mai târziu, simptomele neurologice s-au înrăutățit. În plus, până la vârsta de 12 ani, Andrei a suferit de enurezis, dar nu s-a vorbit despre tratament în acel moment dificil.

 

Andrei a mers la școală când avea mai puțin de opt ani – în 1944. În acel timp era un elev zăpăcit și timid: uitându-și caietul și cerneala acasă, Chikatilo era jenat să-i ceară ajutor colegilor de clasă și profesorului, a stat și a plâns. Uneori, un școlar leșina de foame sub birou. Andrei a fost scufundat în disperare și prin faptul că nu putea vedea ce era scris pe tablă – suferea de miopie. Apropo, Chikatilo a început să poarte ochelari abia după 30 de ani, când a încetat să se mai teamă de porecla ofensivă.

 

Comportamentul isteric al lui Andrei s-a transformat în batjocură și agresiune constantă din partea colegilor săi: l-au bătut pe adolescent, l-au tachinat cu o femeie (trebuia să violeze o fetiță de 11 ani, dar a ejaculat prematur), iar el nu a îndrăznit să le dea înapoi. „Toată viața și-au șters picioarele pe mine, nu m-au considerat o ființă umană, peste tot!” – Chikatilo se va plânge mulți ani mai târziu. Între timp, în anii de școală, Andrei a fost cu adevărat fascinat de politică. Chikatilo a spus că, până la moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, el – un adolescent de 16 ani – avea o cunoaștere atât de profundă a marxismului și a leninismului încât ar putea conduce cu ușurință Uniunea Sovietică.

This is custom heading element

După ce a absolvit școala aproape cu excelență – Andrei avea o singură notă slabă la limba germană, băiatul de 17 ani a decis să devină avocat și în 1954 a aplicat la Universitatea de Stat din Moscova. Cu toate acestea, nu a putut face acest lucru – nu a promovat competiția. Chikatilo a găsit pentru sine o altă explicație: el, ca fiu al unui reprimat, a fost pur și simplu închis drumul către o universitate de prestigiu. Singurul lucru pe care Andrei l-a reușit în acel an a fost să intre în școala de comunicații situată în așezarea de tip urban Akhtyrsky din Kubani.

 

Dar Andrei nu și-a abandonat visul de învățământ superior și, după ce a absolvit școala tehnică, a dorit  să devină inginer feroviar, înscriindu-se la departamentul de corespondență de la institutul capitalei. Dar doi ani mai târziu, Chikatilo a renunțat la școală și la 23 de ani a mers la armată – la început a intrat în prestigioasele trupe de frontieră KGB din Asia Centrală, iar apoi, datorită educației sale, a plecat să slujească la Berlin. Potrivit unor raporturi, în timpul serviciului, Chikatilo ar fost o victimă a violenței sexuale de către colegi, ceea ce a lăsat o altă amprentă asupra psihicului său.

 

După demobilizare, Chikatilo a decis să înceapă viața de la zero, s-a mutat în regiunea Rostov și a obținut un loc de muncă la o centrală telefonică din așezarea Rodionovo-Nesvetayskaya. Pe parcurs, Andrei a început să scrie note pentru publicațiile locale pe diverse teme drept corespondent independent. Viața se îmbunătățea. În 1963, Chikatilo s-a căsătorit și a intrat la Universitatea de Stat din Rostov – departamentul de corespondență al facultății filologice. Și apoi la Universitatea de marxism și leninism de la una dintre universitățile pedagogice din Kuban. După ce a primit râvnitele diplome, Chikatilo a decis să devină profesor.

 

În 1970 a obținut un loc de muncă ca profesor de limba și literatura rusă la un internat din orașul Novoshakhtinsk. S-ar părea că totul merge bine – dar profesorul de 34 de ani a început să se poarte dubios: a început să-i hărțuiască pe elevi. Prefăcându-se că este un profesor grijuliu, Chikatilo s-a așezat cu elevele – aparent pentru a explica momentele dificile din studiile sale – și el însuși a început să le atingă pe fete. Și uneori Andrei aștepta până când studenții au început să se pregătească pentru culcare și să se dezbrace, după care a intrat brusc în dormitorul lor.

 

În curând, conversațiile despre comportamentul inadecvat al profesorului au ajuns la conducerea școlii internat – iar Chikatilo însuși a dat un motiv pentru concediere. Într-una din zilele călduroase, și-a asumat sarcina de a înota într-un rezervor local. La un moment dat, Andrei a observat că unul dintre elevii de liceu a înotat departe. După ce a prezentat îngrijorarea față de viața fetei, profesorul a înotat până la ea și a hărțuit-o. Școala a început să riposteze – iar Chikatilo brusc și-a dat seama că era entuziasmat de țipetele și rezistența adolescentului. Dar acest truc i-a costat slujba: Chikatilo a fost nevoit să scrie o scrisoare de demisie din propria sa voință.

This is custom heading element

În general, unele ciudățenii în comportamentul sexual și dificultăți pe sfera intimă s-au manifestat în Chikatilo în anii de școală. Conform propriilor amintiri, a primit prima satisfacție sexuală ca elev de clasa a zecea. Odată, prietena surorii sale de 13 ani a venit să o viziteze – dar nici Tatyana și nici mama lor nu erau acasă în acel moment. Și Chikatilo, simțind emoția la vederea chiloților albaștri, care se iveau pe sub rochia oaspetei, a atacat-o pe fată. A doborât-o pe podea și s-a întins pe ea – și de atunci a simțit satisfacție. Și chiar dacă școala nu înțelegea nimic, Chikatilo însuși era rușinat de fapta sa.

 

După acest incident, a decis că va face sex doar cu propria soție. Chikatilo a decis să se căsătorească la vârsta de 25 de ani – dar aleasa sa i-a răspuns cu un refuz ascuțit și a declarat că nu își va asocia viața cu un bărbat impotent. Mai mult decât atât: înainte de a-l refuza pe Andrei, fata a discutat cu prietenii ei despre problemele sale intime. Drept urmare, întregul sat în care locuia Chikatilo a aflat despre asta, iar el însuși s-a transformat din nou într-un obiect de ridiculare. Încercările sale ulterioare de a întreține relații sexuale cu femei s-au încheiat cu eșec, iar Andrei, recunoscându-se impotent, a încercat de mai multe ori să se sinucidă.

 

Drept urmare, Chikatilo s-a căsătorit la vârsta de 27 de ani cu Feodosia Odinacheva – o prietenă a surorii sale Tatyana, care le-a făcut cunoștință. Chikatilo și Feodosia, pe care o numea cu afecțiune Fialochka (Violeta), trăiau liniștiți, cu toate acestea, cuplul a avut probleme cu viața intimă. Dar, în ciuda impotenței, Andrei a devenit totuși tată: o fiică și un fiu au apărut în familia sa cu o diferență de trei ani. În același timp, în secret de la soția sa, Chikatilo mergea regulat la prostituate.

 

În 1978, după ce a reușit să lucreze pentru un scurt timp în școala profesională a orașului (GPTU), Chikatilo, în vârstă de 42 de ani, s-a mutat împreună cu familia în orașul Șahti (acum regiunea Rostov). Acolo a obținut un loc de muncă ca profesor la o școală locală. Abaterile comportamentului său au devenit din ce în ce mai vizibile: nefiind jenat de cei din jur, își băga mâinile în buzunarele pantalonilor și și-și atingea organele genitale în fața studenților.

 

Aceștia, la rândul lor, îl luau în batjocură și îl tachinau direct în față ca fiind pervertit și un masturbator. Totul s-a încheiat cu faptul că într-o zi Chikatilo și-a pus mâna în chiloții elevului său de 15 ani. Adolescentul a țipat, la care i-au alergat colegii. Au atacat pedofilul într-o mulțime și l-au bătut. După acest incident, cariera didactică s-a încheiat.

This is custom heading element

Prima crimă comisă de Andrei Chikatilo era în același 1978. După ce s-a mutat la Șahti, Chikatilo, folosind 1.500 de ruble salvate în secret, a cumpărat o colibă ​​dărăpănată, unde a luat prostituate. Pe 22 decembrie, el a adus o fată de opt ani în această locuință i-a promis să-i aducă gumă de mestecat importată.

 

Dar imediat ce copilul credul a intrat în cameră, maniacul a aruncat victima pe pat și a început să-i smulgă hainele. Fata a țipat puternic și a început să riposteze, ceea ce l-a excitat și mai mult pe Chikatilo. După ce a experimentat satisfacția sexuală, maniacul a înjunghiat-o pe școlară de câteva ori în stomac cu un cuțit și apoi a sugrumat-o. După ce a violat trupul, l-a scos din casă și l-a aruncat în râul local Grushevka.

 

De îndată ce a fost găsită decedată, anchetatorii au început să intervieveze locuitorii locali. Unii dintre ei și-au amintit – au văzut-o pe ucisă în compania unui om ciudat. A fost întocmit un fotorobot, iar după împunsăturile de sus, s-a dedus că ucigașul avea peste 2 metri, iar puțin mai târziu directorul școlii profesionale unde lucra Chikatilo, l-a identificat cu încredere ca fiind angajatul său. Soția lui Andrei, într-o conversație cu detectivii, a tăcut cu privire la ciudățeniile care începuseră să i se întâmple soțului ei: într-o stare inadecvată, a fugit undeva, apoi s-a întors, a căutat ceva și a fugit din nou. Mai mult, Feodosia i-a mințit pe anchetatori că în ziua crimei Chikatilo era acasă. Maniacul avea deci un alibi.

 

Între timp, gardienii se grăbeau să raporteze conducerii cu privire la dezvăluirea cu succes a infracțiunii înainte de Anul Nou. În timp ce unii detectivi discutau cu soția lui Chikatilo, colegii lor au reținut un anume Aleksandr Kravchenko, care fusese condamnat anterior și a servit zece ani pentru uciderea unei fetițe. În același timp, soția lui Kravchenko a asigurat că în ziua crimei, soțul ei era acasă.

 

Kravchenko a fost inițial eliberat, dar în curând a fost dus din nou la departament – a jefuit un vecin. Agenții i-au pus în celulă un dependent de droguri suspectului, care l-a bătut pe Kravchenko, cerând să mărturisească și uciderea fetei. Nu a suportat agresiunea și a semnat o mărturisire. În aceeași perioadă, poliția a intimidat-o pe soția lui Kravchenko: au promis că o vor implica ca fiind complice, dacă nu mărturisește că că soțul ei nu era acasă. Drept urmare, agenții și-au dat drumul: au uitat imediat de Chikatilo, iar Kravchenko a fost judecat și condamnat la 15 ani de închisoare. Ulterior, sub presiunea rudelor fetei decedate, cazul său a fost revizuit și condamnat la moarte.

This is custom heading element

Andrei Chikatilo s-a ascuns după prima crimă – se temea că următoarea va duce la capturarea sa. Cu toate acestea, câteva luni mai târziu, maniacul s-a ocupat de un elev de școală profesională de 17 ani. Potrivit unor raporturi, fata își câștiga existența prin prostituție, iar ea însăși a fost de acord să meargă cu un necunoscut la malul nepopulat a Donului. Chikatilo a încercat să întrețină relații sexuale cu ea, dar din nou a eșuat, iar studenta a râs. „Și se mai spune că „mașina ”nu funcționează. Și începe să râdă. Aceasta, desigur, m-a înfuriat – [la urma urmei] am fost rușinat. Am început să-mi descarc psihicul – am tăiat totul fără să mă uit ”, și-a amintit maniacul.

 

Un al doilea omor a așteptat o moarte teribilă: Chikatilo a mușcat sfârcurile victimei și i-a umplut gura cu noroi, astfel încât să se sufoce. În timpul anchetei, maniacul însuși a mărturisit această crimă și că primul masacru era cel al unei fete de opt ani – cu toate acestea, procuratura nu a putut demonstra aceste episoade. Dar implicarea lui Chikatilo în următoarea crimă a unei școlare de 13 ani, pe care maniacul a ucis-o pe iunie 1982, a fost pe deplin dovedită. În urma ei, în același 1982, maniacul s-a ocupat de alți șase copii cu vârste cuprinse între nouă și 16 ani.

 

Și-a căutat victimele prin gări, stații de autobuz, în trenuri și autobuze – a urmărit copii fără părinți. Chikatilo a ajuns să-i cunoască, a dobândit încrederea lor și, sub diverse pretexte, i-a luat cu el – a promis divertisment, gumă de mestecat sau altceva. Uneori copiii și-au urmărit ucigașul timp de câțiva kilometri. Chikatilo i-a batjocorit, i-a dezmembrat în timp ce victimele erau încă în viață, a tăiat organele genitale, a scos măruntaiele … Detectivii care au fost pe urmele maniacului la început s-au gândit că au de-a face cu un angajat de la morgă care știa regulile autopsiei.

 

Sexul victimelor nu a jucat niciun rol pentru Chikatilo: era mult mai important ca, din cauza vârstei lor tinere, să nu poată rezista maniacului. Omorând, și-a simțit puterea și puterea asupra victimelor. Dar, totuși, alegând o altă țintă pentru represare, Chikatilo a preferat adolescenții cu părul blond și drept.

 

În fața victimelor, Chikatilo a dat frâu liber fanteziilor sale bolnave. Uneori, folosea lama unui cuțit ca un dildo – îl împingea în corpul victimei și făcea mișcări tipice pentru actul sexual. Dar cel mai important lucru pentru ucigaș a fost să scoată ochii victimelor. Potrivit unor documente, Chikatilo a citit undeva că portretul său ar putea fi imprimat pe retina morților, de care se temea foarte mult. Potrivit altora, maniacul a simțit o rușine și un sentiment de vinovăție în fața victimelor și nu a vrut să se uite la el în momentul săvârșirii infracțiunilor.

 

Chikatilo lua uneori părți din trupurile morților cu el – soția lui își amintea că maniacul lua întotdeauna cu el o mică cratiță în „călătorii de afaceri”. Ucigașul însuși a recunoscut că a tăiat organele genitale ale victimelor pentru a le mânca – a citit undeva că această metodă îmbunătățește potența. În ceea ce privește hainele și pantofii victimelor, Chikatilo le-a tăiat în bucăți și le-a împrăștiat prin cartier.

 

Urmele de sânge și murdărie au rămas constant pe hainele ucigașului. Uneori Chikatilo le spăla în toaletele publice din gări. Ulterior, el a recunoscut că poliția l-a prins uneori în spatele acestui caz – dar ei nu au avut niciun interes pentru el. Venea mulțumit acasă, își făcea de mâncare și citea până se întuneca.

This is custom heading element

Studiind rămășițele victimelor lui Chikatilo, detectivii au refuzat uneori să creadă că aceste crime sunt opera unei persoane sănătoase. Ancheta a fost înclinată să creadă că adolescenții și copiii sunt uciși de un psihopat misterios. În 1983, au avut ocazia să-și confirme presupunerile în timpul investigației unui episod care a intrat în istoria criminalisticii ruse sub numele de „Cazul nebunilor”. Zeci de persoane cu dereglări mintale, timp de câțiva ani veneau la departamentul de poliție și spuneau că ele au comis omorul. Asta a durat zece ani.

 

După ce a fost reținut, a fost deschis primul centru de reabilitare a persoanelor cu tentative maniacale. Sute de oameni veneau voluntar spre internare.

This is custom heading element

This is custom heading element

This is custom heading element

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes”]

Paris Bennett – criminal la 13 ani

“Do you think you know what love is?”

“I can’t just point to something and say: ‘That’s it’.” (din interviul lui Piers Morgan cu Paris)

This is custom heading element

Paris Bennett e un criminal născut în 1993, care la vârsta de 13 ani și-a ucis sora mai mică, Ella Bennett.

Paris era un copil foarte iubit de mama sa, Charity Lee, o femeie ambițioasă. Ea devenise dependentă de heroină în timpul adolescenței, mama sa alungând-o de acasă. Reușind, în final să scape de această dependență, Charity află că e însărcinată și va avea un băiat, pe Paris. Tatăl lui Paris a părăsit-o pe mama acestuia la scurt timp după nașterea sa.

Paris era descris de către profesorii săi ca fiind un copil foarte inteligent și talentat. Aceștia considerau ca este cel mai deștept elev pe care l-au avut vreodată. La testul IQ, a obținut scorul de 141, ceea ce îl face un geniu.

Aflând că mama sa era însărcinată și că va avea o soră, Paris nu a avut o reacție prea bună. Nu voia să știe nimic despre sora lui. Cu toate acestea, după nașterea Ellei, în 2002, Paris și-a schimbat total comportamentul, cei doi fiind foarte apropiați. Se jucau mult împreună, iar Ella își admira fratele mai mare. Paris o ajuta să-şi aleagă ținutele pe care fetița le va purta în fiecare zi, aceasta având atitudine.

Când băiatul avea 11 ani, Charity a căzut din nou în patima drogurilor, fapt ce l-a făcut pe Paris să se simtă trădat de propria lui mamă, schimbându-și total părerea despre aceasta. După câteva luni, Charity se oprește din a mai utiliza substanțe stupefiante. Ea se mută, alături de cei doi copii, în casa mamei sale, Kyla.

Relația dintre Charity și mama sa era tensionată, acestea nerezolvându-și problemele cauzate de purtarea din adolescență a lui Charity și de alungarea acesteia de către Kyla, care nu a fost un exemplu demn de urmat pentru fiica sa, femeia căsătorindu-se în jur de 8 ori.

Această tensiune era simțită și de copiii lui Charity, în special de către Paris.

Un episod care va reprezenta un semnal de alarmă este momentul când Paris, din greșeală, i-a stricat Ellei o jucărie. Charity l-a certat pentru fapta sa, lucru ce l-a supărat pe băiat foarte tare, acesta luând din bucătărie un cuțit pe care l-a folosit pentru a le amenința pe mama și bunica sa.

După acest episod, Charity l-a internat pe Paris la psihiatrie, unde acesta a rămas timp de o săptămână, doctorii spunând că băiatul nu are nimic. Însă, a fost descoperit faptul că doctorii au scris un raport medical.  În el era specificat faptul că băiatul avea o obsesie pentru crime.

În 2007, Charity și cei doi copii ai săi s-au stabilit în Abilene, Texas, o comunitate foarte religioasă.

În 4 februarie 2007, seara, Charity lucra la un bar, Ella și Paris fiind acasă cu o bonă. În jurul orei 22:00, băiatul o determină pe bonă să plece acasă. Apoi, ia un cuțit din bucătărie, merge în camera Ellei, care dormea, și o înjunghie de 17 ori. După aceea, Paris sună un prieten căruia îi spune că și-a rănit surioara, abia apoi sunând la urgențe. Femeia de la dispecerat îl roagă pe copil să o resusciteze pe Ella, însă polițiștii și-au dat seama că acesta nu a executat manevrele specifice resuscitării, prefăcându-se doar, că ar face-o. De asemenea, băiatul a declarat că și-a omorât sora mai mică pentru că halucina și a crezut că e un demon.

This is custom heading element

După ce au ajuns la locul faptei, polițiștii îl arestează pe Paris și merg la barul unde Charity lucra, pentru a-i spune ce s-a întâmplat.

La început, Charity îl crede pe Paris, dar poliția nu credea povestea acestuia. Odată cu rezultatele autopsiei, se află că Ella nu a fost doar înjunghiată, ci și bătută, sugrumată și abuzată sexual.

După ce află aceste lucruri, Charity îl confruntă pe fiul său, spunându-i că știe că minte. Paris își schimbă total comportamentul și îi spune mamei sale: „Ți-a luat cam mult să-ți dai seama.”

La proces, Paris și-a recunoscut fapta, fiind condamnat la 40 de ani de închisoare, maximul pentru un minor.

După alte teste psihologice, Paris e diagnosticat ca fiind un narcisist patologic, adică o persoană care are stima de sine exagerată. De asemenea, acesta prezintă toate trăsăturile de personalitate ale unui psihopat.

În închisoare, Paris a refuzat vizitele mamei lui, până la un moment dat, când i-a spus acesteia adevăratul motiv care l-a determinat să își ucidă propria soră, și anume, pentru a o pedepsi pe Charity, care începuse să consume din nou droguri, știind că pierderea ambilor săi copii ar răni-o cel mai mult.

Mai apoi, a recunoscut că, de fapt, a avut un motiv sexual indus de filmulețele „snuff”, la care se uita chiar înainte de a săvârși crima, afirmând faptul că, într-adevăr, a abuzat-o pe sora lui și a omorât-o pentru ca aceasta să nu poată spune nimic.

 

După toate cele întâmplate, Charity a născut un băiat, pe nume Phoenix, căruia îi este permis să primească scrisori de la Paris, pe care urmează să le citească când va fi destul de mare ca să înțeleagă ce s-a întâmplat cu frații lui.

Paris e eligibil pentru eliberarea condiționată în 5 februarie 2027.

 

O parte din interviul lui Piers Morgan cu Paris Bennett îl puteți viziona accesând linkul alăturat: https://www.youtube.com/watch?v=_ptbnHDrkKs

This is custom heading element

Vampirul din Sacramento

Uneori, faptele unor criminali par desprinse tocmai dintr-un film de groază, iar cazul vampirului din Sacramento e un exemplu terifiant.

This is custom heading element

Povestea vampirului din Sacramento începe cu Richard Chase, un bărbat născut în anul 1950, în Sacramento, California, Statele Unite ale Americii.

La fel ca în cazul multor altor criminali, Richard a fost agresat fizic încă din copilărie de propriul său tată. De asemenea, acesta suferea de boli mintale. Chase era schizofrenic, avea psihoze și suferea și de paranoia, factori care au contribuit, pe lângă dependența de alcool și droguri, la dezvoltarea comportamentului său violent.

Richard prezenta toate cele trei simptome ale unui viitor criminal în serie: uda patul noaptea, era crud față de animale și îi plăcea să se joace cu focul, la propriu.

În 1975, la vârsta de 25 de ani, Richard și-a injectat în vene, sânge de iepure. Acest moment a dus la internarea sa într-un institut pentru oamenii bolnavi psihic. În acest timp, Chase a dobândit porecla „Dracula” deoarece le povestea celorlalți pacienți despre fanteziile sale de  a bea sânge.

This is custom heading element

În 1976, Richard a fost externat din instituția în care era internat. El revine la vechile sale obiceiuri a omorî animale, pentru ca mai apoi, să le bea sângele.

În decembrie 1977, bărbatul avea să își ucidă prima victimă umană. El era un bărbat de 51 de ani, Ambrose Griffin, pe care l-a împușcat în fața casei sale.

În ianuarie 1978, Chase a ajuns în fața casei lui Jeanne Layton. Ea a avut norocul să scape doar pentru că avea ușa încuiată. Richard spune că acest lucru însemna că nu e bine venit. În aceeași seară, Richard a descoperit ușa descuiată a casei soților Edwards, care, din fericire nu erau acasă. Apoi, acesta s-a întâlnit în apropierea unui magazin cu Nancy Holden, o fostă prietenă din liceu, care a fost surprinsă de cât de neîngrijit arăta Richard.

În 23 ianuarie 1978, Richard Chase a omorât-o pe Teresa Wallin, care era însărcinată în trei luni. Criminalul a împușcat-o de două ori, femeia fiind ucisă instant, după care a întreținut relații sexuale cu aceasta. Înainte de a pleca, a mutilat corpul Teresei. EL a înjunghiat-o în plămâni, ficat, stomac și sâni, i-a scos rinichii și intestinele și a băut din sângele ei.

27 ianuarie 1978 – noaptea în care Richard a ucis patru oameni: Evelyn Miroth (38 de ani), fiul său, Jason (6 ani), nepotul său, David Ferreira (1 an și 10 luni) și vecinul acesteia, Dan Meredith.

Chase a ucis instant cele trei victime de sex masculin, iar pe Evelyn a împușcat-o o dată, după care a abuzat-o sexual, i-a înjunghiat vaginul, anusul, i-a scos intestinele și a încercat să îi scoată un ochi. După ce a mutilat-o, Richard i-a băut sângele. Apoi, a mâncat bucăți din creierul băiatului de aproape 2 ani, a luat corpul acestuia acasă, unde l-a castrat pentru a-i bea sângele cu ajutorul organelor genitale.

This is custom heading element

Presa a aflat repede de crimele din Sacramento, ceea ce a dus la intervenția poliției și a FBI-ului. Chase a fost capturat cu ajutorul prietenei sale din liceu, Nancy. Aceasta l-a văzut cu aceeași geacă portocalie, menționată în raportul din cazul morții Teresei Wallin.

Autoritățile au verificat datele pe care le aveau despre Richard, profilul acestuia fiind o potrivire perfectă cu cea a ucigașului.

În cele din urma, cei de la FBI a reușit să-l aresteze în momentul în care acesta ieșea din casă cu o cutie în care autoritățile au găsit haine pătate de sânge și portofelul lui Dan Meredith. De asemenea, în frigiderul bărbatului au fost găsite organe aparținând Teresei Wallin, lui Evelyn Miroth și a fiului acesteia, David.

Richard Chase a fost găsit vinovat pentru șase crime de gradul I și a fost condamnat la moarte prin gazare, acesta murind înainte de termen, în 26 decembrie 1980, în urma unei supradoze cu antidepresive.

Pentru mai multe detalii vă invit să vizionați un scurt documentar despre cazul vampirului din Sacramento, accesând următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=9mg8DqZv-sE

This is custom heading element

This is custom heading element

[uncode_share layout=”multiple”]

Criminali în serie: Barbie și Ken

Karla

Criminalii în serie sunt foarte greu de distins față de restul lumii și pot avea diferite roluri . Pot fi tați, mame, surori, frați, iubiți sau iubite. Pot acționa singuri, în grupuri sau alături de partenerul de viață. Un astfel de exemplu îl constituie cuplul format din Paul Bernardo și Karla Homolka, cunoscuți și ca „The Barbie and Ken serial killers”.

This is custom heading element

Paul Bernardo, supranumit și „Violatorul din Scarborough”, s-a născut în 1964, în Scarborough, Ontario, Canada, într-o familie cu venituri stabile. Cu toate acestea, bărbatul a suferit traume încă din copilărie, tatăl său fiind acuzat de abuz sexual asupra copiilor. Prin urmare, mama băiatului s-a îndepărtat de propria familie și-a încetat să se mai ocupe de propriii copii. La vârsta de 16 ani, mama acestuia i-a spus lui Paul că a fost conceput în afara căsătoriei, lucru ce l-a afectat pe adolescent într-un mod negativ, începând să dezvolte un comportament violent față de femei. Acestuia îi făcea plăcere să citească romanul horror American Psycho (roman scris de Bret Easton Ellis și publicat în anul 1991, care urmărește povestea lui Patrick Bateman, un criminal în serie și bancher în Manhattan) pe care, conform mai multor surse, îl considera propria sa „Biblie”.

This is custom heading element

În 1988, în Scarborough apăru un individ, care abuza sexual numeroase femei, atacându-le de obicei, seara când erau singure. Multe dintre acestea au depus plângere la poliție, însă niciuna nu reuși să vadă fața bărbatului. Tot ce știa poliția era că atacatorul era un bărbat tânăr, cu părul deschis la culoare. În cele din urmă, aceștia au apelat la serviciile FBI-ului. Specialiștii au reușit să facă legătura între Violatorul din Scarborough și încă patru atacuri.

This is custom heading element

Karla și Paul s-au întâlnit pentru prima dată în anul 1987, când Karla avea 17 ani, iar  Paul, 23. Paul era un absolvent de contabilitate, pe când Karla lucra ca și asistent veterinar. După ce fata a terminat liceul, cei doi s-au mutat împreună formând un cuplu foarte bine văzut atât de prietenii lor, cât și de familia fetei.

În luna mai a anului 1990, poliția a publicat un portret despre care credeau că ar putea fi prădătorul sexual din Scarborough. Mulți dintre prietenii lui Paul au sunat la poliție spunând că bărbatul din portret seamănă foarte mult cu acesta. Bernardo a fost chemat la secție pentru a fi interogat. Totodată, polițiștii au reușit cu acordul lui, să îi ia o mostră ADN, care urma să fie analizată. Însă, rezultatele nu au venit devreme deoarece sute de mostre așteptau deja să fie testate, iar pe vremea aceea analizele ADN nu erau la fel de avansate ca astăzi.

Între timp, cei doi tineri s-au logodit, iar Paul începu să aibă numeroase fantezii sexuale și sadice cu sora mai mică a Karlei, Tammy Homolka, în vârstă de numai 15 ani. După trei ani de relație, bărbatul începuse să-i reproșeze iubitei sale că aceasta nu îi poate oferi virginitatea ei, afirmând faptul că ar trebui să-i dea, în schimb, virginitatea surorii sale. Karla a acceptat spunându-i lui Paul că îi va oferi ceea ce își dorește, acesta fiind cadoul său de Crăciun. Astfel, în seara de 23 decembrie 1990, după ce restul familiei s-a retras în dormitoare, cei doi au invitat-o pe Tammy să mai stea cu ei. Aceștia i-au oferit adolescentei băuturi alcoolice în care au pus anestezic pentru animale, ceea ce o va lăsa inconștientă pe tânăra victimă. Cei doi au întreținut, pe rând, relații sexuale cu adolescenta adormită în timp ce filmau totul, iar Homolka ținea peste gura surorii sale o bucată de material îmbibată într-o substanță numită Halotan. La un moment dat, Tammy a început să vomite, moment în care tinerii au apelat la numărul de urgențe. Copila a fost transportată la spital, unde i s-a acordat primul ajutor, însă la scurt timp, medicii au declarat decesul acesteia. Cu toate că aceștia au remarcat arsura provocată de Halotan de pe fața fetei, medicii au declarat că tânăra a murit fiind înecată de propria vomă, cauzată de o intoxicație cu alcool.

Leslie Mahaffy, în vârstă de 14 ani, a fost următoarea lor victimă, aceasta fiind răpită de către Paul și Karla în iunie 1991. Fata a fost abuzată sexual timp de două zile, după care Bernardo a ucis-o prin strangulare, moment filmat de Homolka. Apoi, Paul a tăiat corpul fetei în multiple părți pe care le-a așezat în blocuri de beton, acestea fiind aruncate în Lacul Gibson. Paul și Karla s-au căsătorit în 29 iunie 1991, exact în ziua în care rămășițele lui Leslie au fost găsite în lac.

În 1992, aceștia au răpit-o pe Kristen French (15 ani) pe care au ținut-o în viață timp de două săptămâni, timp în care au abuzat-o sexual, pentru ca mai apoi, Bernardo să o ucidă și pe ea.

Abia în decembrie 1992, poliția a început analiza sângelui colectat de la Paul cu aproape trei ani în urmă. În aceeași lună, Paul a agresat-o fizic pe Karla în așa fel încât aceasta a rămas cu ambii ochi înnegriți. Bernardo a acuzat-o pe Homolka că aceasta a ucis-o intenționat pe sora sa, Tammy, lucru confirmat de Karla. În urma acestui episod, femeia s-a mutat în casa părinților săi.

În februarie 1993, poliția a identificat ADN-ul lui Paul ca fiind cel al violatorului din Scarborough. Karla le-a confesat mătușii și unchiului său că, într-adevăr, Paul a fost cel care le-a ucis pe Leslie Mahaffy și Kristen French și că cei doi au filmat ambele crime.

This is custom heading element

În timp ce era interogată, Homolka își crease o imagine de victimă, iar poliția îi oferi o înțelegere care consta în condamnarea ei la 12 ani de închisoare în schimbul cooperării sale cu autoritățile. Însă, imaginea creată de aceasta a dispărut odată cu descoperirea filmărilor celor doi în care se observă faptul că Homolka nu era o victimă.

Poliția a descoperit în locuința celor doi peste 900 de piese, care au constiuit dovezi în procesul demarat împotriva cuplului.

În cele din urmă, Karla a fost condamnată la inițialii 12 ani de închisoare, fiind eliberată în 2005, iar Paul a fost condamnat pe viață în 15 septembrie 1995.

FACT: Paul și Karla au fost supuși testului de psihopatie, punctajul maxim fiind de 40 de pucte. Karla a avut un scor de 5 puncte, pe când Paul a acumulat 35 de puncte.

Pentru mai multe detalii, un documentar ce urmărește povestea celor doi îl puteți viziona accesând următorul link: https://topdocumentaryfilms.com/ken-barbie-killers/

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes”]

Dispariția micuței Madeleine McCann

This is custom heading element

This is custom heading element

Un post național de televiziune din Marea Britanie anuța următoarea știre șocantă:„ Poliția din Portugalia caută o fetiță britanică în  vârstă de trei ani despre care se crede că a fost răpită din pat. Madeleine McCann era în vacanță cu familia într-un apartament dintr-un resort din Algarve. Părinții ei luau cina  la mică distanță de ea și au descoperit că dispăruse când au verificat camera. Șaizeci de membri ai personalului și oaspeți au căutat frenetic până la ora 4:00 dimineața.”

Circumstanțele deosebit de controversate ale acestui caz l-au făcut într-un timp record foarte popular în rândul mass-media și al opiniei publice. Circul mediatic creștea rapid. Toate ziarele erau prezente, posturi TV, elicoptere, Sky News, toate și toți voiau povestea familiei McCann.

Dar cine era familia McCann și ce se întâmplase de fapt?

This is custom heading element

Părinții fetiței erau medici, tatăl ei, Gerry, lucra în Leicestershire, iar mama ei, Kate, lucra cu jumătate de normă și stătea mai mult acasă cu cei trei copii mici: Madeleine, în vârstă de 3 ani și gemenii Sean și Amelie, în vârstă de un an și jumătate.

Soții McCann au plănuit o vacanță în Portugalia pentru luna mai, 2007. Alături de ai mergeau un grup de prieteni: David și Fiona Payne, Matt Oldfield și soția lui, Rachel, Russ O’Brien și Jane Tanner, precum și Dianne Webster, mama Fionei.

Kate McCann a declarat mai târziu: „M-am simțit neliniștită, aveam o senzație ciudată în privința vacanței. Era într-adevăr vacanța care nu trebuia să se întâmple. Am plecat pe 28 aprilie și eram adulți și copii. Părea un echilibru ideal, să fim în vacanță cu familia, copiii să se distreze, iar noi să avem ceva timp și pentru noi. Madeleine, în special, se distra grozav.”

Ocean Club era unul dintre complexurile din satul Praia da Luz. Era compus din apartamente de închiriat și mici vile, mai mult cu autoservire. Avea patru piscine, multe terenuri de tenis și un KidsClub. Familia McCann și prietenii lor aleseseră Ocean Club pentru că era un complex potrivit pentru familii. Avea o creșă de noapte, dar toți din grupul lui McCann au decis că nu vor așa ceva pentru că s-au găndit că trebuie să-i culce devreme pe copii și să-i ia prea tărziu și așa le-ar deranja somnul.

Restaurantul Tapas era de cealaltă parte a piscinei de lângă apartamentul familiei McCann, apartamentul 5A, la 60 de metri în linie dreaptă, cam la 100 de metri de stradă, pe sub o arcadă și apoi pe lângă piscină. Era un loc plăcut, cu baldachine, părea cel mai convenabil loc în care să ia cina în timp ce lăsau copiii să doarmă în apartamentele lor.

Soții McCann și prietenii lor au decis să acționeze ca un fel de sistem de supraveghere a copiilor. La fiecare 20-30 de minute, se ridicau și mergeau să-și verifice copiii și au făcut asta cu succes în cea mai mare parte a vacanței.

This is custom heading element

În după-amiaza de joi, după o săptămână de vacanță, copiii erau destul de obosiți de la aerul marin și pentru că erau pe bărci toată ziua. Părinții voiau să culce copiii, să ia mâncare la pachet de la restaurantul Tapas și să cineze pe balcon.

Pe la 17:30, Kate s-a dus să preia copiii, care se întorceau de la KidsClub. Madeleine era foarte obosită în seara aceea, a remarcat asta și a cerut să fie dusă în brațe. Kate a început să le citească o poveste cu animale care avea un cântecel în ea, iar copiii abia au rezistat cântecelului și Madeleine era aproape adormită înainte să termine cartea. Înainte să adoarmă copiii, Gerry a intrat și le-a spus noapte bună.

Pe la 20:30, Kate și Gerry au mers la restaurantul Tapas unde urmau să se întâlnească cu ceilalți prieteni, fiind printre primii care au sosit. Când Matt Oldfield a ajuns la ora 21:00, a spus că totul era liniștit când a trecut pe lângă apartamentul soților McCann.

Pe la 21:05, Gerry s-a ridicat de la masă să-și verifice copiii pentru prima oară în acea seară. A intrat în apartament, pe ușa din spate, care era descuiată și s-a dus în dormitor, unde s-a simțit ca un tată mândru, uitându-se la copiii lui adormiți și gândindu-se cât de norocos era.

La 21:25, Kate voia să verifice copiii, când Matt Oldfield s-a oferit să verifice el în locul ei. Acesta a declarat ulterior că a intrat în apartament, din nou pe ușa din spate, dar nu a intrat în camera unde dormeau copii. A spus că a văzut lumină și a auzit un sunet de parcă unul dintre copii se întorcea, dar nu a mai auzit nimic altceva, așa că a plecat mulțumit.

La ora 22:00, conform liniei temporale oferită de Kate McCann, era rândul ei să meargă în apartament și să verifice copiii. Conform declarației acesteia, ea a intrat în apartament, uitându-se spre dormitor și a văzut mai multă lumină decât se aștepta. A dat să intre pe ușa deschisă a dormitorului, dar apoi curentul a închis ușa. A deschis ușa din nou… de data aceasta a remarcat că patul lui Madeleine era gol, iar fereastra era deschisă, cu obloanele ridicate. Atunci a fugit înapoi spre restaurant strigând „Cineva a răpit-o pe Madeleine!”, și așa a început coșmarul.

„Nu Madeleine!, țin minte că tot repetam asta și Gerry la fel. Prietenii noștri strigau să închidem granițele, „Maroc, Algeria! Blocaje rutiere! Ne trebuie blocaje rutiere!”. Mă simțeam neajutorată”, a declarat ulterior Kate.

Pe măsură ce timpul trecea, posibilitatea ca ea să fie găsită scădea. Acum era momentul să caute. De abia se întâmplase, nu voiau ca urma să se rătăcească. Era inexplicabil! Copiii nu dispar așa din paturi, la miezul nopții!

Acum vorba se răspândea în Praia da Luz. Practic, toată lumea era chemată. Tot personalul era acolo și, desigur, mulți oaspeți ai resortului. S-au întors în apartament și au așteptat, devenind tot mai agitați, iar oamenii alergau în umbre în jurul apartamentului. Dar poliția nu a venit. Gerry s-a dus cu un însoțitor la recepția Ocean Club și le-a solicitat să cheme autoritățile din nou. Mesajul a ajuns la doi polițiști într-o mașină de patrulare care s-au deplasat rapid la locul faptei.

Pe la miezul nopții, șeful local al Gărzii Naționale Republicane a decis să anunțe pe cineva din Poliția Judiciară, principala unitate de investigații a infracțiunilor din Portugalia. Detectivii au ajuns la resort abia în jurul orei 2:00, adică la aproximativ 4 ore de la momentul în care Kate constatase dispariția fiicei sale. Investigatorii s-au plâns că eventualele probe pe care le puteau ridica de la fața locului, respectiv din apartamentul familiei McCann, au fost compromise de dezordinea creată de toți cei care au căutat-o pe Madeleine, aceștia răscolind dulapuri, haine, bagaje și mobilă. Poliția a inspectat locul ca și cum ar fi avut loc un jaf, fiind o inspecție minimă din punctul de vedere al detaliilor.

Atmosfera a devenit dintr-o dată foarte sinistră. Prima ipoteză a investigatorilor a fost aceea că Madeleine fugise, dar Kate insista mult că fetița ei nu plecase, ci că aceasta fusese răpită.

Până a doua zi dimineață, Kate și Gerry au avut o senzație de frustrare. Erau foarte nerăbdători, voiau ca lucrurile să se întâmple rapid și simțeau că urmau să-și caute fiica pe cont propriu, întrucât poliția nu părea să-i ajute cu nimic.

Kate: Desigur, am stat treji toată noaptea, am așteptat prima rază de lumină. Era cam ora 6:00. Apoi am ieșit să căutăm, prin iarba, prin tufișuri. Ne spuneam încontinuu că o să o găsim.

Kate și-a mai amintit că în dimineața de 3 mai Madeleine i-a spus mamei sale: Mami, de ce nu ai venit aseară, când eu și Sean plângeam?

Ce voia să spună Madeleine, ce îi făcuse pe ea și pe Sean să plângă? Dacă a venit acolo un răpitor, dacă fusese acolo în noaptea trecută? A fost deranjat sau poate nu a continuat ce intenționa?

Algarve, zona în care se afla resortul, este o linie costieră de plaje și nu este departe de Maroc care era principalul centru de producție al canabisului și al hașișului pentru Europa.

Problema era cu autoritățile, cu oamenii care ar putea ajuta la căutări, dar poliția nu făcuse nimic de la ora 3:00 dimineața. Era o mașină de poliție staționată, dar nimeni nu căuta, deși aveau mare nevoie de ajutor.

Abordarea inițială a fost făcută inadecvat, pentru că, în Portugalia, dispariția unui om, nu este o infracțiune și nu poate fi pedepsită. Prin urmare, Poliția Judiciară nu a putut demara niciun fel de investigație sau folosi anumite tehnici și procedee, cum ar fi interceptarea telenofică sau supravegherea, deoarece acestea se folosesc în cazul infracțiunilor.

Pe data de 4 mai, Kate și Gerry au mers la Potimao să dea declarație la poliție despre incident. Ei au au pus accentul pe ceea ce le-a spus prietena lor, Jane Tanner, despre un bărbat pe care îl văzuse în seara de 3 mai. Erau convinși că Madeleine fusese răpită. Părinții fetiței au fost interogați pe rând. La un moment dat, ofițerul a întrebat-o pe Kate dacă e prima lor călătorie în Portugalia, iar ea a izbucnit spunând că da, dar va fi și ultima. Astfel, s-au pus bazele unei relații dezastroase între autorități și soții McCann.

This is custom heading element

După 24 de ore de la dispariția fetiței, autoritățile nu aveau nicio pistă, niciun indiciu, niciun cadavru.

Soții McCann au fost mutați în alt apartament, iar seara următoare au ținut o conferință de presă pentru a informa publicul cu privire la cele întâmplate: Nu se pot descrie în cuvinte neliniștea și disperarea pe care le simțim în calitate de părinți ai frumoasei noastre Madeleine. Solicităm ca oricine care are vreo informație în legătură cu dispariția lui Madeleine oricât de neînsemnată… Vă rog, dacă Madeleine e la voi, lăsați-o să vină acasă la mama, tatăl, fratele și sora ei. Toată lumea poate înțelege cât de dureroasă e situația. Vă cerem să ne respectați intimitatea, să ne permiteți să continuăm, să ajutăm Poliția în ancheta ei. Mulțumim.

This is custom heading element

Toată lumea s-a implicat în căutarea fetiței, localnici, personalul complexului, oaspeții resortului, cu toții erau foarte surprinși pentru că nu se mai întâmplase așa ceva în zonă. Fotografiile cu Madeleine au fost împărțite și lipite peste tot în oraș, iar Poliția Gărzii Naționale și echipa de criminalistică erau implicate. Ofițerii au început o urmărire națională, alertând porturile și aeroprturile. La complex, câinii polițiști căutau indicii în zonă.

Reputația zonei acelui complex a scăzut considerabil, deoarece oamenii credeau că ceea ce s-a întâmplat acolo, se putea întâmpla oriunde.

Deși, în prezent, dacă raportezi că ți-a dispărut copilul, cu ajutorul tehnologiei și al sistemelor de informații, se pot trimite pozele cu copilul dispărut către public și forțelor de ordine aproape instantaneu, dar în 2007 nu era posibil acest lucru.

După dispariția lui Madeleine, Jane Tanner, o prietenă de-a soților McCann, și-a amintit că văzuse ceva esențial, pe la ora 21:15, când a mers să-și verifice copiIi, respectiv un bărbat trecând strada pe colțul cu apartamentul soților McCann.

Aceasta a declarat: Mergeam  pe străduță să-i verific și probabil când am ajuns la colțul străzii, am văzut un bărbat care traversa cu un copil în brațe. Copilul părea să poarte o pijama în culori deshise și avea picioarele goale.

De asemenea, Martin Smith, un irlandez, care era în Praia da Luz împreună cu familia sa,, în acea seară a declarat că, în jurul orei 22:00, a văzut un bărbat ducând o fetiță în pijamale, chiar când a fost constatată dispariția fetiței de la Ocean Club.

Astfel, poliția care investiga dispariția lui Madeleine McCann din Portugalia a declarat că aveau un prim suspect, un bărbat britanic care locuia la câteva sute de metri de complexul de vacanță unde stătea familia McCann.

Soții McCann au continuat să ceară ajutorul tuturor prin intermediul presei.

This is custom heading element

Poliția nu se putea baza pe camerele de supraveghere, care erau rare în Portugalia cu excepția benzinăriilor.

Un angajat al unei benzinării a declarat că a remarcat o femeie cu un copil ce semăna cu Madeleine doar la câteva ore după ce ea a dispărut din complexul portughez. Astfel, au început să apară tot mai multe sesizări  de acest gen.

This is custom heading element

Timpul este vital în căutarea unui copil dispărut, dar Poliția Judiciară portugheză era prea înceată la implementarea acțiunilor de tipul verificărilor de autostrăzi, blocaje rutiere, căutarea unui răpitor pe fugă. Trecuse din păcate mai mult timp decât era permis, deoarece pentru a ieși din Portugalia, dura maxim două ore.

La o conferință de presă, sub o presiune crescândă, poliția a emis, în sfârșit, o descriere a unui posibil suspect. Ei căutau o persoană albă, de aproximativ 35-40 de ani, contituție medie, cu înălțimea de 1,77 metri, care era posibil să fi cărat un copil sau un obiect ce ar fi putut fi confundat cu un copil în seara dispariției. La începutul investigației a fost folosit un portretist al poliței care să deseneze decrierea bărbatului, spusă de Jane Tanner.

O variantă a descrierii a fost realizată și dată unui proprietar de magazin care a dat următoarea declarație: „Era o formă ovală, cu păr. Nu avea trăsături, nu avea nas, gură sau ochi.”

Descrierea era foarte vagă, dar importantă datorită sincronizării. Jane descrisese părul, iar desenul a ajuns să arate ca un ou cu păr, fiind chiar și publicat în ziare, ceea ce era ridicol.

Familia McCann i-a rugat pe cei apropiați să fie atenți la ochiul drept al fetiței, pentru că acolo ea avea un semn din naștere ce nu putea fi confundat, acel semn diferențiind-o de ceilalți copii, dar ei nu puteau face publică această informație pentru că așa riscau viața copilului.

This is custom heading element

În sfârșit, autoritățile au ajuns la concluzia ca Madeleine nu fugise, ci că probabil fusese răpită.
Poliția Gărzii Naționale și cei care ajutau la căutarea lui Madeleine, au presupus că aceasta era în viață, așa că operațiunile poliției se intensificau pe zi ce trecea, fiind chemați 150 de detectivi.
Trebuia să fie o căutare organizată, cu metode științifice, să caute prin puțuri, pe câmpii și în luciurile de apă. Oamenii s-au unit. Localnicii portughezi veneau și ajutau poliția cât de mult posibil, adunându-se tot mai mulți oameni, astfel au devenit tot mai pozitivi că o vor găsi.
Poliția a confirmat că urmărea pedofili cunoscuți, britanici și germani, care locuiau în zonă și veniseră aici. Aceștia erau pe o listă INTERPOL, ceea ce era de la început sinistru. A reieșit faptul că era un număr mare de agresori sexuali care fuseseră în zona aceea geografică lărgită, dar nu era neobișnuit pentru că agresorii sexuali merg acolo să acționeze, pentru că au acces la copii, la tineri îmbrăcați sumar într-un mediu în care este ușor să se amestece. Adesea, dacă un prădător sexual este ațâțat să acționeze la contactul cu un copil de care se simte deodată atras, există posibilitatea ca acesta să-l urmărească o vreme.
Poliția le-a cerut soților McCann toate fotografiile făcute de ei pe timpul vacanței pentu a identifica un posibil suspect.

This is custom heading element

Localnicii și oamenii care ajutau la căutări aveau multe bănuieli, răspândindu-se o stare de frică și paranoia.
Poliția a descoperit doi suspecți. Primul a fost un tip, numit Robert Murat, care s-a oferit să ajute familia, făcea traduceri din portugheză în engleză și dădea informații despre fetiță străinilor pentra a strănge cât mai multe ajutoare. Acesta era așa de familiarizat cu soții McCann încât fetiței îi spunea Maddie. Era un tip ciudat, dar implicat, destul de neobișnuit. Poate încerca doar să ajute pentru că locuia și lucra în zonă.

This is custom heading element

O echipă de investigatori încep să-l urmărească pe Robert, punându-i casa și telefonul sub supraveghere, casa lui fiind scanată cu un dispozitiv care determina câte persoane se aflau în locuință.
În dimineața următoare, poliția a năvălit în casa individului, începând cea mai mare investigație din cadrul cazului. Acum atenția nu mai era proiectată asupra apartamentului familiei McCann, toți jurnaliștii deplasându-se la casa suspectului.
Poliția l-a considerat mereu pe Robert Murat suspectul din spatele dispariției, aceștia ducându-l la secția de poliție din Potimao, unde s-a simțit neîndreptățit deoarece atunci când spunea adevărul și anume că el nu fusese vinovat pentru cele întâmplate, poliția nu accepta și îl obliga să recunoască că e vinovat.
În cele din urmă, poliția nu au găsit nicio dovadă pentru a-l aresta sau interoga suplimentar.

This is custom heading element

Al doilea suspect a fost un tip, numit Sergey Malinka, un tânăr în vârstă de 22 de ani, de origine rusă, dar care locuia în Portugalia. Acesta a avut o relație strict profesională cu Robert mai demult, făcându-i acestuia un website imobiliar. Polițiștii l-au percheziționat din cauza unui apel telefonic de la Robert primit în jurul orei 23:30 în seara dispariției. Investigatorii l-au amenințat pe Sergey că o să-i pună în cârcă cazul declarându-l vinovat pe nedrept, chiar dacă acesta continua să spună că nu are de-a face cu nimic. Investigația acestui suspect s-a încheiat după câteva zile pentru că nu s-au mai găsit dovezi care să-l declare vinovat.
Soții McCann au început să mobilizeze presa cu povestea lor care a ajuns de dimensiuni mondiale, așa că tot mai multe persoane cu putere și celebrități li se alăturau și încercau să-i ajute prin publicitate.

This is custom heading element

Părinții fetiței au lansat de pe plajă 50 de baloane cu câte o fotografie a fetiței ca și un simbol de speranță.
Din cauza presiunii politice, presa o luase razna, iar soții McCann erau urmăriți peste tot, dar aceștia nu erau interesați să devină vedete, voiau doar să-și găsească fiica.
Pe măsură ce timpul trecea, au început să iasă la iveală tot felul de inadvertențe în declarațiile celor din grupul lui McCann.
Astfel, părinții lui Madeleine declaraseră că apartamentul și, în special, camera unde cei trei copii ai lor dormeau se vedea din locul unde ei cinaseră. Spuseseră că nu era cu nimic mai diferit de a lua masa în propria grădină. O jurnalistă cunoscută din Portugalia a vrut să se implice în caz așa că într-o zi aceasta s-a dus să ia masa la restaurantul Tapas din complexul Ocean Club, așezându-se fix la masa unde familia McCann și prietenii lor au cinat pe parcursul vacanței. Aceasta a spus că din poziția în care se afla ea nu putea să vadă deloc apartamentul 5A sau camera unde copiii dormiseră. De ce ar fi mințit soții McCann la un subiect atât de simplu?
De asemenea, fiecare din grupul lui McCann avea o variantă diferită în ceea ce privea linia temporală, fiind una haotică și care nu coincidea cu cea a angajațiilor hotelului, care îi serveau. Ei au spus poliției că în decursul vacanței toți deciseseră să organizeze un sistem prin care toți copiii lor să fie verificați, așa că la fiecare 20-30 de minute unul dintre ei se ridica și se ducea să-și verifice copiii, uneori verificând și câțiva din copiii prietenilor. Unii au spus că verificau copiii numai printr-o fereastră, iar alții intrau și în cameră pentru a vedea ce fac copiii. Însă dacă poliția punea toate declarațiile la un loc ieșea o operă de-a lui Stravinski, unul s-ar așeza, iar altul ar pleca imediat, părea că nimeni nu era la masă și că toată lumea era în apartament.
Un alt lucru penibil a fost făcut de tatăl fetiței, care a spus în prima lui declarație că a intrat pe ușa din față la ora 21:05, cu ajutorul cheii, deoarece ușa era încuiată, mergând în dormitorul copiilor. Dar, acesta s-a contrazis singur ulterior, în a doua declarație, în care a spus că a intrat pe ușa din spate, pe care o lăsa de obicei deschisă, deci acesta trebuia doar să o împingă.
Mama fetiței a făcut și ea o greșeală când a spus că s-a uitat prima dată sub pat imediat după ce a sesizat dispariția fiicei ei, însă patul în care fetița adormise avea o saltea ce ajungea până la podea fiind imposibil ca un copil să intre acolo.

This is custom heading element

Singurul suspect oficial era, în continuare, Robert Murat și contribuind la bănuielile în legătură cu el a avut loc o confruntare între el și trei persoane din grupul lui McCann, la secția de poliție, care au spus că l-au văzut înainte de dispariție în apropierea apartamentului noaptea, vorbind despre el de parcă acesta ar fi fost implicat în dispariție, deși suspectul nega din nou toate acuzațiile.
Actul abandonului copiilor de către toți din grupul lui McCann, nu era ceva întâmplător, pentru că ei au făcut asta pe tot parcursul vacanței, părând o alianță între toți pentru a proteja pe cineva. Dar ce ascundeau? Speculațiile în rândul polițiștilor portughezi au început să curgă, grupul aflându-se acum în vizorul autorităților. Într-adevăr era mult mai posibil ca un părinte sau un membru al grupului să fie complice sau responsabil în totalitate de dispariția fetiței decât un străin oarecare.
De asemenea, cu privire la dovezile esențiale ce erau distruse atunci când poliția ajunsese dupa 4 ore la apartament, exista o contradicție cu privire la obloane și geamul din camera copiilor. Astfel, Kate McCann a declarat că atunci când s-a dus să verifice, între orele 21:45 și 22:00, aceasta a văzut oblonul ridicat, fereastra deschisă larg și că Madeleine dispăruse. Apoi, Kate a fugit spre restaurant țipând, venind înapoi cu toată lumea spre apartament, iar atunci Gerry a coborât oblonul de la fereastra deschisă, care și-a dat seama când a ieșit afară că putea fi dechis din exterior. În seara dispariției, când poliția a ajuns la locul faptei, a raportat că nimic nu mai era așa cum descrisese Kate, obloanele fuseseră aproape închise, iar fereastra fusese închisă și ea.
Investigatorii veniseră și recoltaseră amprentele din apartament, însă singurele amprente suspecte erau de pe geamul camerei copiilor, ale mâinii drepte a mamei fetiței, aplecată ca să dechidă geamul, în rest nu s-au mai descoperit nici măcar urme de mănuși.
Și astfel, investigarea părinților a început.

This is custom heading element

În prima zi a investigării părinților au participat Eddie și Keela, doi căței specializați, unul putea simți resturi de cadavre umane, iar celelalt sângele uman care s-ar fi putut scurge și rămâne în diferite materiale. Primul care a intrat în apartament a fost Eddie, câinele antrenat să simtă mirosul cadavrelor. Lucra foarte bine, căutând în toate colțurile. La un moment dat, Eddie s-a oprit la dulapul din dreptul unui pat și a început să latre insistent, acesta fiind semnalul lui de avertizare. Următoarea a fost Keela, câinele care putea să simtă sângele. Ea s-a plimbat prin apartament fără prea mare interes, până când a ajuns în zona canapelelor, unde a arătat cu botul peretele și podeaua din spatele canapelelor, acesta fiind semnalul ei că a găsit ceea ce căuta. Acum detectivii erau 100% siguri că soții McCann nu le-au spus toate informațiile pe care le aveau și că s-a întâmplat ceva foarte diferit decât declaraseră.
Probele au fost recoltate și duse la experții legiști din Marea Britanie urmând să le examineze. Poliția a anunțat că vor percheziționa întreaga vilă, cerând ca toată lumea să o evacueze. Câinii polițisti au fost aduși din nou, iar Eddie a fost cel care a lătrat la jucăria lui Madeleine, Cuddle Cat. Deci această jucărie intrase în contact cu un cadavru, însă, de când Madeleine dispăruse, această jucărie se afla mereu în mâinile mamei ei, acest lucru indicând faptul că mama ar fi atins un cadavru. Polițiștii aflând acestea, un purtător de cuvânt al poliției a dat BBC-ului informația că fetița s-ar putea să nu fie răpită, ci decedată.

This is custom heading element

Poliția a continuat investigația celor din grupul McCann, aducând din nou câinii specializați pentru a investiga mașinile tuturor. Primul a fost Eddie, care a căutat peste tot și s-a oprit la portiera șoferului a Renault-ului argintiu, închiriat de soții McCann. Mai apoi, Keela a anunțat și ea că a găsit ceva în portbagaj pe partea dreaptă a aceleiași mașini.
După investigarea mașinilor, a urmat investigarea lucrurilor personale și a hainelor, Eddie anunțând din nou ceva suspect la câteva dintre hainele mamei fetiței. Și aceste probe au fost recoltate și duse în același loc cu celelalte pentru a le supune analizei ADN.

This is custom heading element

Atenția media pe care soții McCann au primit-o de la presă a făcut din fiica lor cel mai căutat copil din istorie, însă toată această atenție avea și părți mai puțin bune astfel că ziarele începeau să-i pună pe părinții fetiței sub acuzații false, neconfirmate. Aceștia au apelat la avocatul lor după ce ziarul Tal & Qual i-au acuzat pe părinții fetiței că i-ar fi dat o supradoză lui Madeleine, de Calpol, acesta fiind un medicament care se administrează copiilor și acționează sub forma unui somnifer. Jurnaliștii își bazau acuzațiile pe faptul că, după dispariția fetiței, timp de 5 ore a fost o mare agitație în apartamentul 5A, unde dormeau și frații gemeni ai fetiței în vârstă de un an și jumătate, dar aceștia dormeau duși, fiind sedați.
Mai apoi, Gerry McCann a recunoscut, spunându-le celor de la ziar că era posibil ca fetița și gemenii să fi primit Calpol.
Ipoteza poliției portugheze era că părinții au provocat accidental decesul fiicei lor și că ascunseseră cadavrul după aceea.
Pe 4 septembrie, poliția a primit rezultatul probelor din investigația celor apropiați de Madeleine, găsind o potrivire de 70%-80% cu ADN-ul fetiței, însă aceasta fusese numai prima mostră din toate probele, urmând să investigheze și a doua mostră, din care se credea că va rezulta o potrivire completă.

This is custom heading element

Kate a fost chemată la secția de poliție alături de un avocat și un purtător de cuvânt, pentru a fi interogată. Interogatoriul a durat 11 ore, Kate ieșind din sală epuizată spunând că polițiștii au fost agresivi cu ea pentru că fiind femeie, credeau că este o țintă mai ușor de doborât. După această primă sesiune de interogatoriu, aceasta a fost anunțată de avocatul ei că poliția îi oferă o înțelegere și anume să recunoască că a provocat decesul fiicei ei și să spună că a ascuns cadavrul, căci așa se va alege cu doar doi ani de închisoare și ar scăpa. Auzind acestea, Kate a avut o reacție violentă începând să plângă de epuizare în drum spre casă.

This is custom heading element

Kate McCann a fost chemată pentru a doua sesiune de interogatoriu, iar acum și prietenii ei credeau că o să fie acuzată drept vinovată de dispariția fiicei ei. Aceasta a trebuit să asculte aceleași întrebări de care era sătulă, nemairăspunzând la niciuna, așa că interogatoriul s-a sfârșit, iar detectivii au declarat-o pe Kate arguido sau suspect principal al cazului.
A doua zi, polițiștii l-au chemat pe Gerry pentru a fi interogat drept martor. Aceștia i-au arătat diferite imagini lui Gerry punându-i întrebări, dar acesta le zicea că nu înțelege la ce l-ar ajuta toate acestea în găsirea fiicei lui. La finalul interogatoriului detectivii i-au declarat pe amândoi soți arguido.

This is custom heading element

Soții McCann se temeau mult de Portugalia și de ceea ce le putea face poliția așa că pentru siguranța tuturor și pentru ca gemenii să aibă parte din nou de o viață normală, aceștia decid să plece înapoi acasă în Marea Britanie, deși în sufletele lor era un sentiment imens de tristețe. În aeroport Gerry a declarat presei: „Deși ne doare inima să revenim în Marea Britanie fără Madeleine, nu înseamnă că renunțăm la căutarea ei. Nu putem renunța la fiica noastră până nu știm ce s-a întâmplat. Trebuie să facem tot ce putem pentru a o găsi. Legile portugheze ne interzic să comentăm asupra investigației poliției. Deși sunt multe pe care am vrea să le spunem, nu putem face asta, putem spune doar că nu am jucat niciun rol în dispariția minunatei noastre fiice, Madeleine.”

This is custom heading element

Cuplul plecase în aprilie, sperând să vină înapoi fericiți și relaxați, dar din păcate nu a fost deloc revenirea la care se așteptau.
Peste câteva zile, soții McCann au dat peste un om de afaceri celebru din Anglia, numit Brian Kennedy, care s-a oferit să-i ajute, în special, pe plan financiar. Auzind acestea, abia se puteau abține să-i mulțumească în genunchi lui Brian pentru că era acum singurul om care îi credea. Primul pas de ajutor al lui Kennedy a fost să le ofere soților protecție legală, pentru ca acestora să nu li se ceară să revină în Portugalia, unde oamenii și poliția îi credeau vinovați. Inclusiv irlandezul Martin Smith a mărturisit că bărbatul pe care el împreună cu familia sa îl văzuseră în noaptea dispariției, era Gerry McCann. Erau foarte multe acuzații de vinovăție proiectate înspre familia McCann.

This is custom heading element

Sătenii, din Leicestershire îi susțineau foarte mult pe soții McCann, deoarece ei știau ce fel de persoane sunt ei cu adevărat făcând chiar câteva proteste împotriva presei ca să lase familia în pace.
Kate și Gerry și-au schimbat avocatul, noul lor avocat fiind foarte respectat în Portugalia și care îi credea total nevinovați contrar a ceea ce portughezii credeau.

This is custom heading element

Poliția încă aștepta rezultatele de la laboratorul din Birmingham, dar au aflat, în urma recoltărilor de ADN, că Gerry nu era tatăl biologic la lui Madeleine, fiind o știre care s-a răspândit rapid, stârnind și mai multe bănuieli.
Soții McCann rămâneau în continuare suspecți oficiali și li s-ar fi putut cere să vină înapoi în Portugalia, dar până atunci rămâneau în Lecestershire, unde încercau să adune o echipă de presă care să fie de partea lor.
Social media se afla încă în debuturile sale în acea vreme, dar oamenii puteau să-și exprime opinia în legătură cu cazul, însă cele mai multe dintre mesaje erau foarte răutăcioase la adresa cuplului, afectându-i, sau conțineau tot felul de conspirații din care soții ieșeau vinovați de dispariția lui Madeleine.

This is custom heading element

Adjunctul departamentului de poliție din Portugalia a emis pe 10 septembrie un raport de nouă pagini în care demonstrează vinovăția soțiilor McCann punând accent pe dovezile ADN invocate de alertele câinilor, dar și pe inconsistența din linia lor temporală, din povestea lor, din mărturiile lor și ale prietenilor lor.
Cuplul a spus că nu vor participa la reconstituirea evenimentelor cerută de poliție, deși atenția presei și furoarea provocată de alertele câinilor, care dovedeau oarecum vina soților, au rămas în mintea publicului.
Poliția a anunțat că au primit rezultatele probelor ADN din apartament și din portbagajul mașinii închiriată de familia McCann. Ei au declarat că probele din a doua mostră erau prea slabe, complexe și neconcludente pentru a descifra ceva concret, neapărând nicio potrivire identică cu ADN-ul lui Madeleine.
Portughezii își construiseră cazul în jurul familiei fetiței, dar curând acesta s-a năruit pentru că nu mai aveau dovezi care să susțină vinovăția acestora, iar pe lângă acestea, irlandezul Martin Smith a făcut o nouă declarație, spunând că de fapt Gerry nu era bărbatul pe care îl văzuse în acea seară deoarecere mai mulți martori îl plasau pe acesta la Ocean Club în același interval de timp.
Portughezii insistau totuși la ideea că părinții fetiței erau vinovați de dispariție pentru că aceștia nu voiau să-i facă pe turiști să se îndepărteze de acea zonă turistică, deoarece economia țării ar fi scăzut drastic.

This is custom heading element

Șeful departamentului de poliție din Portugalia, cel care conducea cazul, a fost concediat întrucât nu mai voia să investigheze alte piste în legătură cu dispariția fetiței, în locul său venind un alt polițist care a dat cazului un imbold, o speranță și o gură de aer proaspăt pentru familia McCann.

This is custom heading element

Fusese făcută o fotografie de către o turistă în munții Atlas, dar în fundal aceasta a surprins o mamă care ducea în spate un copil care era o copie fidelă a lui Madeleine. La rugămintea lui Kate, Brian Kennedy împreună cu fiul său au luat micul său avion către Maroc. Ajunși, aceștia au închiriat o mașină care să-i ducă în munții Atlas și au început căutarea fetiței blonde. După câteva ore, au dat peste o familie din care făcea parte acea fetiță din fotografie. Brian i-a făcut o poză fetiței și i-a trimis un mesaj lui Kate spunând cu regret că nu era prea iubita fiică a lor.

This is custom heading element

Soții McCann au renunțat la serviciile autorităților, angajând o echipă de detectivi spanioli care lucrau pe teren în Portugalia și care îi putea ajuta la găsirea lui Madeleine.

This is custom heading element

Jane Tanner s-a dus să viziteze o portretistă, care a desenat pe cât de exact posibil profilul bărbatului pe care ea îl văzuse în acea seară. Acea schiță a fost distribuită peste tot încercând să găsească un nou suspect.

This is custom heading element

S-a aflat că doar cu câteva zile înainte ca familia McCann să vină în Portugalia, circulau prin acea zonă o grupare de bărbați care mergeau din casă în casă spunând că ei caută sprijin financiar în construirea unui orfelinat, însă toată această poveste era de fapt acoperirea lor de a face trafic de persoane cu copiii localnicilor. Astfel, poliția a început să creadă că asta s-a întâmplat și în cazul lui Madeleine. Această ipoteză se contrazicea totuși cu faptul că ei luau numai copii din clasele inferioare pentru că aceia erau mai vulnerabili, nicidecum cei din clasele de mijloc sau superioare, asemenea lui Madeleine.

This is custom heading element

Francisco Marco, șeful organizației de detectivi spanioli, s-a dovedit a fi un escroc, deoarece el voia doar să facă bani din publicitatea cazului și nu-l interesa deloc rezolvarea lui, așa că soții McCann au angajat organizația Oakley.
În august, cei de la Oakley s-au dus să-i ia interviu familiei Smith, realizând astfel un portret al celui pe care aceștia îl văzuseră în noaptea dispariției. Detectivii au început o căutare pe baza celor două portrete, al lui Jane Tanner și al familiei Smith, formând o listă de suspecți.

This is custom heading element

În Portugalia, Kate, Gerry, precum și Robert Murrat au fost declarați că nu mai sunt arguido în cazul dispariiei lui Madeleine, cu toții simțindu-se ușurați. Kate a dat o declarație presei privind acest subiect: Ne bucurăm enorm de vestea de azi, dar nu este un motiv de sărbătoare. E greu de descris cât de exasperant a fost să fim considerați arguido în răpirea fiicei noastre. De-abia așteptăm să analizăm dosarele poliției, să vedem ce s-a făcut efectv, și, mai important, ce mai poate fi făcut, pentru că nu lăsăm nicio piatră neîntoarsă în căutarea fetiței noastre.

Lui Kevin, șeful organizației Oakley i-a venit o idee în rezolvarea cazului. Cei de la Oakley aveau o tehnologie mult mai avansată la dispoziție, inclusiv legături cu cei de la FBI, având acces la fotografii din satelit din noaptea dispariției. Din păcate, când au analizat pozele au realizat că erau numai imagini de pe Google Earth ale orașului, nu era nimeni pe străzile orașului, deci nu aveau niciun suspect.

Kevin Halligen, șeful organizației Oakley s-a dovedit și el a fi un escroc, Oakley sfârșindu-se într-un mod dezamăgitor.

This is custom heading element

Noii detectivi particulari angajați de soții McCann au scos la iveală un incident apărut recent. Astfel, un cetățean britanic, își amintise că în dimineața dispariției la ora 2:00, fusese în Barcelona, fiind abordat de o femeie care i-a spus: „Ai venit să-mi aduci noua mea fiică? Ai adus copilul?”, însă după ce aceasta l-a întrebat de 3 ori și-a dat seama că nu era persoana pe care ea o aștepta și s-a îndepărtat. Martorul a descris femeia drept asemănătoare cu Victoria Beckham, menționând faptul că avea accent australian.

Britanicul a oferit un portret robot al femeii, iar cei doi detectivi particulari ai soțiilor McCann au luat potretul și l-au dat pe mâna poliției.

O altă declarație a fost a unei femei, numită Carole Tranmer, care ieșise să-și viziteze mătușa, ce stătea în apartamentul deasupra familiei McCann. Aceasta a spus că, cu o zi înaintea incidentului, a văzut un bărbat foarte suspect în complex: Uitându-mă la apartamentul familiei McCann, am văzut pe cineva ieșind din apartamentul de la parter, închizând poarta cu grijă și în tăcere. Mi s-a părut foarte ciudat. S-a uitat într-o parte și în cealaltă a închis poarta și a mers foarte repede. Ea a mai precizat faptul că ceea ce i-a atras atenția a fost discreția lui.

This is custom heading element

Prim-ministrul de atunci, David Cameron, a hotărât să facă o revizuire cazului de către Scotland Yard, numind-o Operațiunea Grange. Cel care a condus noua revizuire a fost inspectorul-șef, Andy Redwood, care părea că este în sfârșit omul potrivit, deoarece el a reluat cazul de la început, deci adevărata investigație începea, în sfârșit, din nou.
Fotografia făcută de ofițerii poliției metropolitane a unui bărbat britanic îmbrăcat în hainele pe care le-a purtat în vacanță a fost comparată cu cea a schiței lui Jane Tanner, acestea coincideau la perfecție. S-a desoperit că de fapt bărbatul pe care Jane l-a văzut în acea seară, era un turist britanic care își ducea propriul copil la creșa de noapte a complexului de vacanță, iar fiind britanici fetița lui avea aceeași pijama ca și Madeleine.

This is custom heading element

Operațiunea Grange era în toiul cercetărilor, astfel au dat peste o femeie și o fată în vârstă de 12 ani care au spus că văzuseră același bărbat în apropierea apartamentului 5A în ziua dispariției, ele descriindu-l ca fiind slab, cu părul deschis la culoare și care părea să aibă o față bolnăvicioasă. Însă după mai mult timp, aceștia nu au mai găsit niciun suspect care să semene cu descrierile lor.

O nouă pistă de anchetă dramatică a fost deschisă. Acum poliția căuta un bărbat suspectat că agresase sexual 5 fete din complexurile portugheze din Praia da Luz. Bărbatul a fost descris drept un spărgător singuratic, care ataca fetele în paturile lor, descoperindu-se numărul mare de cazuri din acea zonă, la doar 60 de km de unde dispăruse Madeleine.

This is custom heading element

La șapte ani dupa dispariția fetiței sale, în timp ce căuta printre noile dosare ale poliției portugheze, Kate a dat peste o copie a rezervării lor la restaurantul Tapas, iar în nota de lângă rezervare scria că motivul pentru care ei cinau la acea oră era faptul că lăsau copiii să doarmă singuri în apartamente, resgistrul unde s-au făcut rezervările aflându-se la vedere în restaurant, așa că acesta ar fi fost un bun indiciu pentru un răpitor. Kate era îngrozită.

Nu există niciun caz de răpire de copii la nivel mondial de mai mare notorietate și mai de impact decât al lui Madeleine McCann. Cu toate acestea, cazul nu a fost rezolvat încă, Madeleine nu a fost găsită și nici vinovatul de dispariția ei. Și dacă ai face o duzină de filme despre caz, nimeni nu le-ar crede. Dispariția propriului copil este cel mai urât coșmar al unui părinte.
Era o fetiță foarte frumușică care a dispărut într-o seară de vară perfectă și absolut nimeni nu știe unde s-a evaporat. La exterior, era ceva banal: o familie își culcă copiii și merge în apropiere să ia cina. Mergeau pe rând să verifice copiii. Era o situație de rutină. Era un loc public. Putea fi observat din apartamentele de vizavi, astfel revenind la întrebarea: Cum? Cum este posibil ca un străin să știe că acei copii sunt singuri, să intre, să ia un copil fără să-i trezească pe ceilalți sau să-l trezească pe cel pe care-l ia? Cum reușește să iasă, să știe sigur când următoarea persoană de la cină va intra pe ușă? Cum iese pe o stradă luminată? Așa că singura concluzie logică ar fi că cineva urmărea acel apartament și că a plănuit asta.
Voi ce credeți? A fost cineva străin care a răpit-o pe Madeleine? Cineva cunoscut, poate cineva din grupul familiei McCann? Are vreo vină familia fetiței? Din păcate, toți cei care au participat la investigarea acestui caz, poliția din Portugalia, Scotland Yard-ul, familia McCann, detectivii particulari, jurnaliștii și restul lumii nu au reușit încă să găsească răspunsurile la aceste întrebări…
Dar, poate că cineva încă mai caută răspunsuri la aceste întrebări, pentru că mama fetiței, Kate, atunci când a fost întrebată cât timp o va căuta pe Madeleine, a spus că-și va căuta veșnic fiica.

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes” no_back=”yes”]

Rețeta burgerului de succes

This is custom heading element

This is custom heading element

Ce contribuie la formarea unor porniri criminale? Traumele din copilărie? Prezența unor dependente în viata? Infidelitate? Eșec? Sau poate chiar pura plăcere de a lua viața cuiva?

This is custom heading element

Născut în 2 martie 1955, Joseph Roy Metheny își descrie copilăria ca fiind traumatizantă și plina de neglijență, din cauza unui tată alcoolic care moare ulterior într-un accident de mașină în vestul Virginiei. El și frații lui au rămas în grija mamei, care era nevoită să lucreze diferite joburi precum șofer de camion, ospătar sau cameristă pentru a-i întreține. Ea contestă acuzațiile fiului ei susținând că „a fost deștept și a avut o copilărie bună. Dacă a fost neglijat, a fost din vina lui. A avut o casă destul de bună”.  El a declarat într-unul dintre interviuri că era adesea plimbat din casă în casă iar mama sa, plătea oameni pentru a avea grija de el și de ceilalți 5 frați pe perioade mai lungi de timp.

This is custom heading element

În 1973, când împlinește 18 ani, Joe intră în armata fiind staționat în Germania, rupând totodată legătură cu mama sa timp de 10 ani. Tot în această perioadă dezvoltă o dependență de heroină.

Intențiile sale criminale încă se aflau sub o intensitate mică, rezumându-se doar la nopțile pierdute în baruri în compania tovarășilor de pe străzi. În același grup de indivizi el întâlnește o femeie care  devine mama fiului său.

This is custom heading element

Într-o noapte din iulie din 1994, Joe ajunge târziu acasă fiind rugat de șeful său să stea peste program, el observă că partenera și copilul lipsesc și majoritatea bunurilor din casă dispăruseră. După un interval de 6 luni descoperă că aceasta se mutase în cealaltă parte a orașului cu un bărbat pentru care se prostitua și vindea droguri.

Din cauza iresponsabilității părinților față de băiat, acesta este luat în custodia autorităților. În ciuda încercărilor lui Joe de a-l aduce acasă, numeroase cereri i-au fost refuzate de către judecători.

This is custom heading element

Evenimentele adunate din ultima perioadă plus sentimentele de furie și răzbunare deja clocoteau în Joe suficient încăt să-i aducă gândul și dorința de a-și vedea fosta iubita moartă alături de actualul ei partener. Nu zăbovește mult și pornește în căutarea celor doi. Cu ajutorul persoanelor din fostul anturaj află unde ar putea să-i găsească, însă nefiind la locul indicat , Joe își descarcă emoțiile pe doi cerșetori pe care ajunge să-i taie bucăți cu un topor. Acum că simțise plăcerea vărsării de sânge acesta mai face trei victime tot în aceeași noapte printre care o femeie, pe care el o considera ușuratică. Acesta a ademenit-o sub un pod folosindu-se de droguri cu scopul obținerii unor informații despre fosta sa parteneră. Din cauza inabilității femeii de a oferi informațiile cerute aceasta este bătută, violată si omorâtă cu sânge rece ca mai apoi să fie aruncată în niște arbuști din apropiere. El repetă procesul cu o a doua femeie. Realizând că prin apropiere își făcea de lucru un pescar , decide să scape de eventualul martor și îi crapă capul cu ajutorul unei țevi de oțel.

Metheny a curățat locurile crimei plasând trei dintre cadavre în râu, iar bucățile celorlalți doi oameni ai străzii într-o locație neștiută. După aproximativ trei săptămâni, Joe este arestat în urma găsirii bucăților de carne și este ținut 18 luni după gratii, însă este eliberat din lipsa informațiilor. Și v-ați gândi că această perioadă ar fi trebuit să  fie un timp în care Joe să reflecteze asupra faptelor lui și să înceapă să regrete, însă singurul regret pe care ulterior îl declara într-un interviu e că “Nu am apucat să omor nenorociții ăia doi pe care îi voiam, și aceea e fosta mea și ticălosul cu care se întâlnea.”

This is custom heading element

Joe nu-și mai satisfăcea plăcerile criminale doar prin ucidere. Simțea nevoia de a fi mai creativ, iar astfel vine cu ideea de a amesteca carnea victimelor sale cu cea animală. Aceasta primește și denumirea de “carne specială” folosită în prepararea burgerilor pe care îi vindea oamenilor din Maryland, care nu s-au plâns vreodată de gustul mâncării.

Cu timpul, stocul de „carne specială” se epuiza așa că el făcea noi victime, însă la ultima crimă, în 1996 printr-un moment de neatenție victima reușește să scape și să anunțe autoritățile despre incident. Deopotrivă multe alte cadavre au fost descoperite arse în pădure așa că numărul victimelor nu se știe cu exactitate, fiind estimat la 13.

This is custom heading element

Joe, ironic cunoscut sub numele de „Tiny” deoarece avea 1.85 metri înălțime și era supraponderal a fost acuzat de două morți confirmate, iar el declară că totul a început ca o simplă răzbunare, devenind cu timpul dependent de puterea pe care i-o oferea luarea altei vieți. Este reținut pe data de 15 decembrie 1996 și e condamnat la moarte, dar sentința îi este schimbata în închisoare pe viață. Cu toate acestea în 5 august 2017 este găsit mort în celula lui la vârsta de 62 de ani, cauza morții lui fiind necunoscută.

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes” no_back=”yes”]

17 ani pentru violarea a două adolescente?

This is custom heading element

Două adolescente Ekaterina Martynova de 14 ani și Elena Samokhina de 17 ani, fără să-și anunțe părinții au plecat de acasă pentru a sărbători ziua Credinței, Speranței și Iubirii. Să vadă focurile de artificii. Prima petrecere în afara școlii pentru Katya. În data de 30 septembrie 2000, la ora 22 fetele așteptau la stație autocarul spre casă. Din cauza fluxului mare de oameni, toate erau pline, atunci au decis să se îndrepte la următoarea stație cu gândul că va fi mai liber. O mașină albă, care avea doi bărbați s-a oprit lângă ele, atunci nici nu le trecea prin cap că nu vor mai asocia albul cu inocența.

This is custom heading element

La volan se afla Viktor Mokhov, un bărbat de 50 de ani, lucra la metalurgie și ascuțea metale, alături de el se afla Lena Badukina, la momentul dat se dădea drept bărbat prezentându-se ca ‘Leosha’. Viktor Mokhov în interviurile date spunea că Lena era lesbiană și mereu se purta violent cu femeile, lovindu-și colegele din școală și timp de 3,5 ani a stat în pușcărie pentru furt. ‘Leosha’ s-a apropiat de fete și le-a propus să le ducă acasă. Au servit pe fete cu ciocolată și vodcă, atunci fetele au adormit și când s-au trezit se aflau deja alături de buncărul în care își vor petrece următoarele 1312 zile. ‘Leosha’ o sufoca pe Elena, Ekaterina era amenințată cu câini. În anul 2020, Ekaterina a publicat două cărți întitulate „Mărturiile prizonierei din subterană” și „Neînvinsa” unde își povestește viața petrecută alături de un pedofil.

Lena Badukina

This is custom heading element

Vecinii îl credeau pe maniacul din Skopin drept om cinstit, politicos, avea mâini de aur, fost militar și șef de partid. Era un fel de John Wayne Gacy. Gacy își ajuta vecinii, la zile de naștere distra copii la petreceri sub numele de „Pogo the Clown”, de acolo se trăgea porecla de „the Killer Clown”. Important era ca nimeni să nu-i suspecteze. Ambii au fost descoperiți din neatenție.

După eliberarea lui Mokhov, el a dat interviu Kseniei Sobceak în care eticheta fetele ca prostituate, „fiind femei ușuratice, au acceptat băutura, deci nu este nici o problemă în violarea lor”. Ana Kulik, profiler psihologic, explică ce înseamnă a fi maniac. Noi ne gândim la ucigașii agresivi, care în numele ideologiei sunt în stare să comită omucideri, însă Mokhov era un om calm, simplu, hedonist, poate obsedat sexual, cu o inteligență emoțională scăzută. Ieșind din pușcărie cu etichetată de pedofil, multora le este greu să discute timpul petrecut acolo, deoarece sunt constant bătuți, puși permanent să lucreze, poate omorâți, cel mai des (pentru cei tineri) violați.

This is custom heading element

Antonia Abbey, psiholog social la Wayne State University din Statele Unite, Detroit, s-a ocupat cu cercetarea persoanelor care au comis violuri. Unii credeau că femeia era „hard to get”. Altul că „da înseamnă nu și că un bărbat trebuie să insiste, pentru a afla ce vrea femeia cu adevărat”, iar unii că „femeile erau moral obligate să îi răsplătească sexual pentru că (el, violatorul) a fost excitate de ele”. Aceștia își descriau experiențele drept „putere” și ”excitare”. Astfel, dacă observăm copilăria lui Mokhov sau „maniacul din Skopin”, aflăm că a trăit într-o familie toxică, unde mama îl presa emoțional și tatăl alcoolic. Acest detaliu nu scuză cele întâmplate. În adolescență, familia dădea în chirie o încăpere unui grup de bărbați care mereu aduceau femei, ciuda s-a implantat adânc în creierul său. De ce nu-l iubeau femeile pe care el le simpatiza?

This is custom heading element

El nu înțelegea că a făcut ceva rău (lipsa empatiei și narcisismul sunt caracteristici des întâlnite în criminali, mottoul său era „nu fă oamenilor bine și nu vei avea rău”. De fiecare dată răspundea că le oferea fetelor mâncare, le cumpăra lenjerie și marca zilele în care trebuie să înceapă menstruația. Fiecare cumpărătură era notată, iar când se începeau zilele roșii, nu le dădea lenjerie intimă de schimb, pentru a nu deteriora hainele. Baie făceau împreună. Timp de trei ani și șapte luni, fetele erau violate aproape zilnic, Elena a fost de trei ori gravidă, doi băieței au fost aruncați pe stradă, ambele sarcini au fost îngrijite de Ekaterina. Mokhov le-a aruncat o carte de biologie, fiind mici nu înțelegeau nimic, doar că trebuie tăiat cordonul ombilical (singurele foarfece erau tocite, iar apa rece).

This is custom heading element

Fetele încercau să ascundă bilețele în hăinuța copiilor pentru a fi salvate, însă de fiecare dată erau găsite, uneori înlocuite cu foițe scrise greșit gramatical, pentru a da impresia că au fost scrise de mămici tinere. Ceea ce le-a salvat a fost un mesaj ascunns de Katya, pe care l-a dat unei studente, ea închiria o cameră în casa lui Mokhov. Violatorul a avut încredere în adolescentă să-l ajute s-o ia și pe studentă în buncăr, iar ca o reacție în lanț studenta a spus prietenilor, prietenii altor prieteni, până s-a ajuns la poliție în anul 2004.

This is custom heading element

Acum Ekaterina Martynova are 35 de ani, căsătorită, are copil, după ce violatorul i-a trimis cerere de prietenie pe facebook a cerut măsuri de securitate de la stat, de asemenea dorește să deschidă un fond de apărare a victimelor violului. Una din întrebările puse de talk show-uri era pozițiile în care fetele erau violate, o frică a Ekaterinei era să nu i se însceneze o întâlnire cu deținutul. Elena Samokhina nu a mai născut, căsătorită și ea, în aprilie a dat primul ei interviu, până în prezent încearcă să uite totul. ‘Leosha’ a petrecut 5 ani după gratii și încearcă să demonstreze că nu a contribuit la agresarea fetelor, detectorul de minciuni a demonstrat contrariul. Viktor Mokhov este supravegheat de poliție la domiciliu și se ”relaxează” după închisoare, cum spune el ”beau bere”.

This is custom heading element

Nu este o metodă anumită de a scăpa de așa o soartă. Unii spun că trebuie să fii agresiv/ă din start, doar că atunci ești agresat/ă și poți fi omorât/ă. Alții te pot învinui în acest caz, trebuia să fii pasiv/ă. Sfatul meu ar fi de a te informa cum poți să te aperi. Un site care îl pot recomanda este acțiuni de prevenire a violului și de a avea la îndemână pepper spray. Iar cei cărora li s-a întâmplat această nenorocire, să se adreseze unui psiholog sau psihoterapeut de încredere.

Luarea unui interviu de la criminali în timpul vieții este ceva greșit. Criminalii, mai ales cei care sunt grandomani, vor fi încântați. În viitor pot fi tentați să mai comită crime, vor avea un NUME. De aceea, rularea unei emisiuni în timpul vieții cu criminalul ar trebui să fie publice DUPĂ moartea lui.

This is custom heading element