„Flori în tâmple”

flori în tâmple
Tu ai stârnit ceva în mine ,
Ceva ce-a apus și-a împietrit ,
Pentru această fericire 
Un monument eu ți-am cioplit .
 
Nu m-ai lăsat să mă prefac 
În pulbere și agonii ,
Credeam că n-oi găsi nici leac 
De la atâtea insomnii…
 
Simt florile crescând în tâmple 
Durerea dulcei reînvieri 
Mi-ai daruit iubirea ta 
Și zeci de mii de primăveri

This is custom heading element

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes”]

Ritualul răciților

ceai

Fantomițele din lămâie
Sunt, în viziunea unui copilaș
Singurul motiv pentru a bea ceai
Când e bolnav.

Își suflă nasul cântând la saxofon
Întreabă unde-i polonicul cu miere?
Ce drăguță e cana aia, mai mare decat capul lui:)
Iar vânează cu lingurița, fantomițe rebele.

Unde ai mai văzut tu fantomițe în ceai?
.
.
.
În afară de mâncat shaorma
Îl caracterizează să poarte pantalonași pufoși
Folosește furculiță în loc de cuțite
Și își suflă nasul de sus în jos!

Dar unde ai mai văzut tu fantomițe în ceai?
.
.
.
Scobește lămâia cu îndemânare
Scoate scheleții din dulap
Folosește doar scoici în loc de batiste
Spune-mi de ce măi copile, îți place să fii bolnav?!?

This is custom heading element

Dimineaţa

dimineaţa inima

Scriu cu iz de planuri roz
și scriu și pentru tine
dorm,
cu inima pe pervazul deasupra capului
ca să nu mă doară când dorm pe burtă
Și când mă trezesc, nu mă doare inima mea,
mă doare inima ta
de la atâta iubire nespusă
și nepusă la înaintare
în serile calde de toamnă
când eu plângeam curcubee
și tu mi le pupai
ca pe ultimele tale dorințe.

This is custom heading element

[uncode_share layout=”multiple”]

Jug

jug

Bun venit
Într-o lume imperfectă.

Bun venit
Pe-un caldarâm din jar.

Bun venit
Pentru ultima dată,
Într-un infernal areal de țipar.

Pavaje ipocrizice
Care se diluează
În sângeriu lacrimal căzut din cer
N-am vlagă să strig, să zbier

Mă doare psihicul.

Pentru ce
Doamne iartă-mă
trăiesc?
Cu lanț înfipt
În mâna dreaptă
Cu marcaj
De prizonier
4427 = carne crudă
OM
semi-întreg
Cu-n nume ce
Implor registric
VREAU
SĂ-L RENEG… !

This is custom heading element

[uncode_share layout=”multiple”]

Eu, cea cu cămașa albă

eu cea cu cămaşa albă

Singur acasă cu miros de nurofen
Cămașa albă, o pată de vin,
Și o urmă lăsată de dor
,,Mi-e dor de nu mai pot de dor”
Scap de dor cu nurofen
Și vinul nu am apucat să-l beau
Că l-am vărsat pe tot pe covor
Pe pat mi-am pus cămașa albă
Cu pata de vin, e vin roșu
Geamul e deschis și intră frigul
Mi-e frig. Îmi ingheață pielea
Căci nu mai am cămașa albă pe mine.
Căutam pătura gri de pe pat, dar nu o găseam
Nu-mi găseam patul, nu găseam tabloul albastru de pe perete, nu găseam nimic.
Vinul nu era al meu
Geamul era oarecum străin și frigul intra intenționat pe pielea mea.
Nu era apartamentul meu, asta nu e casa mea și cămașa nu eu am dat-o jos.

Eram eu în casa ta
Mi-ai dat cămașa jos
Ai deschis geamul ca să ai mișcări mai tandre
Și vinul nu știu cum s-a vărsat
Căci memoria mea s-a diluat în alcool.

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes” no_back=”yes”]

Citeşte AICI cea mai noua proză, ,,Iertare”.

Iertare

mahakal

Au trecut mulți ani de când stelele s-au ridicat spre cer și au dispărut dincolo de celelalte mai vechi, lăsând în urma lor un pământ bătrân și însângerat. Eram bătrână și atunci, gândi vrăjitoarea în timp ce privea mica făptură gârbovită ce tremura de la frigul din grota largă abia luminată și încălzită de cele câteva focuri risipite. Acum sunt și mai bătrână, dar moartea e aproape. O simt. Mai simțea și fierbințeala focului, gustul sângelui și atingerea fierului, dar nu voia să se gândească la ele acum. Trebuia să-și îndrepte gândurile doar la fata de la picioarele ei și la bărbatul ce a adus-o.

– E mică, spuse la un moment dat.

– Are doar opt sau șapte ierni.

– E tot mică. La aceste cuvinte chipul bărbos al bărbatului se întunecă, ochii adâncindu-se și mai adânc în orbite. E bine. Încă simte tristețea și dezamăgirea. Mama ei?

– A murit născând-o.

– Are frați sau surori?

– A avut… răspunse cu o voce frântă bărbatul, două lacrimi apărând între cutele ochilor lui. Și iubirea.

– Nume?

– Depinde de ce-mi vei spune.

Atunci fetița se opri din tremurat și ridică privirea ca și cum atunci și-ar fi dat seama de prezența celor două persoane. Alergă în patru labe la tatăl ei și i se prinse de gât cu brațele ei lungi și subțiri ca două rămurele.

– Poți să-i dai. Va reuși să-l pronunțe odată și odată, dar nu va ști ce înseamnă. Poți să o înveți și câteva cuvinte, poate și să vâneze cu sulița, deși va prefera să scormonească în pământ după rădăcini și în copaci după gândaci.

– E sălbatică?

– Și speranță. Nu pune întrebări la care știi deja răspunsul, veni răspunsul.

Bărbatul nu mai spuse nimic. Își luă fiica de mână și plecă mai abătut de cât venise. Mica făptură se ținea după el împiedicându-se, ținându-se cu o mână de tatăl său, cu cealaltă încercând să atingă pământul. Când tavanul grotei se lasă brusc peste ei, iar pereții se strânseră făcând-o tunel, lumina era de mult lăsată în urmă, un întuneric gros luându-i locul. Înaintară unul lângă altul în liniște, tată lângă fiică, doar cu respirațiile între ei. Bărbatului îi plăcea întunericul. Lumina e pentru cei vii, întunericul pentru cei morți. Pentru soția lui ce-i dăruise trei fii și o fiică. Pentru băieții lui ce au plecat să vâneze și nu s-au mai întors. Doar Cel de Dincolo știe ce s-a întâmplat și cât de mult i-am așteptat. Acum singura amintire a chipurilor lor a rămas doar… ea. Dacă din întuneric ar mai avea un mort ochi și ar privi chipul bărbatului, nu ar vedea decât furie pe acesta. Furie pe moarte, pe vrăjitoare, pe creaturile de afară, pe el că nu și-a putut proteja fii de ele, pe cei de un chip cu el. O voi duce în pădure, îi place atât de mult acolo, gândi. Și o voi strânge de gât… sau poate o săgeată. Orice nu îi va aduce durerea și îi va aduce libertatea.

Tunelul era lung și întortocheat, cu porțiuni unde era atât de îngust încât trebuia să se aplece sau să meargă unul în fața altuia. Cu toate acestea nu îi dădu drumul la mână fetei deși astfel îngreuna înaintarea atât lui cât și ei. Când în cele din urmă tunelul se termină, ieșiră în altă grotă, mai mare totuși ca cea în care o găsiră pe vrăjitoare, mai încălzită și mai bine luminată de focurile uriașe ce se înălțau din furnalele de lângă pereți, tot de la ele și plină de un fum gros și înțepător.  Însă ori câte focuri ai aprinde, peștera era tot umedă și întunecată, cu un tavan negru, de nevăzut. Mai multe mirosuri grele de carne friptă, lemn ars și oameni se înălțau spre el odată cu zeci de strigăte, voci și mormăieli.

Oameni bătrâni sprijiniți în crengi groase și curbate sau oameni tineri, până la copii, oameni îmbrăcați în piei și blănuri de animal sau goi cum se născuseră, cu toții întoarseră capul ca să-i privească, întorcându-se la fel de repede la treburile lor. Fetița se smuci și se eliberă de strânsoarea bărbatului și alergă în modul ei sălbatic spre un grup de fete și băieți ce îmbrânceau un pui pipernicit de pisică într-un colț mai dosnic. Când se apropie de ei aceștia țipară și fugiră care încotro cu mica sălbatică pe urmele lor. Tatăl ei nu o chemă înapoi.   Mai sunt și alții ca ea în peșteră, însă ea e singurul copil. Un bătrân îi făcu semn să se apropie de el. În  spatele lui erau tot vârstnici, femei și bărbați cu pielea subțire, ridată și îngălbenită. Doi bărbați stăteau lângă un furnal  și băteau o bucată de bronz încălzită în flăcările acestuia. Bătrânul care îl cheamă ieși să-l întâmpine înmânându-i arcul, pumnalul și tolba de săgeți, trei dintre acestea ne mai având vârfurile de fier, prețul plătit pentru a intra la vrăjitoare.

– Rămâi cu noi, Mahakal. Ducem lipsă de bărbați. Sămânța ta e bună și avem și alte femei cu minte ce ne pot dărui copii asemenea nouă, îi spuse bătrânul, urmăriți atent de restul celor din grupul lui și încă câțiva băieți cu bărbile abia apărute ce purtau sulițe cu vârf de bronz ce se alăturară să vadă cum decurge discuția.

Mahakal dădu scurt din cap în timp ce-și arunca arcul și tolba pe umăr. Nu putea nega faptul că-i surâdea ideea de a-și lăsa sămânța dacă atât de mult femei și-o doresc, însă știa că nu poate accepta. Se uită în jur. Credeam că e imposibil să existe. Sunt pe puțin o sută cu cei nebuni. Dar tot sunt mult prea puțini ca ei… și bătrâni. Căutare de atâția ani a celor care au rămas să supraviețuiască alături de el se terminasecu a fi găsiți chiar de ei. O duc mai bine decât aș putea eu, au până și încălțări cu șnururi.  Și unde ar trebui să mă duc dacă nu accept?! Casa lor săpată în culmea unui deal fusese demolată în timp ce fugeau, iar casa din copac arsă pe când primul lor fiu se născuse. Apoi doar au fugit. Și vom fugi în continuare! Doar noi doi. Ba nu… singur, se întristă din nou. Când își prinse și pumnalul de centura de sfoară dădu din cap a doua oară și scurtă cu privirea peștera în căutarea fetei.

– Poate rămâne și ea, adăugase bărbatul. Am vorbit cu restul. De doi ani nu-i mai ținem pe cei ca ea, sunt prea mulți, însă o vom ține și o vom crește. Iar de se va îmbolnăvi o vom îngriji ca pe restul, o vom hrăni și proteja, iar de va muri o vom îngropa și o vom plânge. Rămâi, spuse și arată spre tunelul ce dădea spre grota vrăjitoarei, ea are răspunsuri, trebuie doar să întrebi.

Mahakal și-ar da toate săgețile nu pe un răspuns, ci pe un nume. Numele ei… Niciodată nu i-a plăcut că bărbatul de lângă ea uită atât de ușor, iar când acesta a uitat cum o cheamă a păstrat tăcerea pentru a nu o supăra. De data acesta Mahakal dădu din cap a  încuviințare. Era bine să nu mai fugă și va avea și încălțări.

– Merg să vânez, spuse la un moment dat, iar bărbatul se crispă.

– Se lasă noaptea. Avem mâncare, las-o pe a doua zi.

– Nu suficientă. Merg să vânez.

– Atunci trimit cu tine doi băieți să te ajute să nu te rătăcești și să cauți vânatul.

Bărbatul dădu din cap în semn că nu și plecă. Nu pentru carne mergea să vâneze. Pentru liniște, pentru plăcerea de a vâna, pentru întuneric, pentru a aștepta, copii mei se vor întoarce, doar s-au depărtat prea mult și nu ne-au mai găsit când s-au înapoiat cu vânatul.  Erau vânători iscusiți, nu se dădeau din calea niciunei arătări. Eu i-am învățat tot ce știu! El i-a învățat să nu se teamă de nimic și el i-a omorât.  Peștera era uriașă, cu atât de multe grote și tuneluri încât te puteai pierde fără ca cineva să te găsească câteva săptămâni bune, însă doar trei, cele mai mari, erau locuite. Cea a vrăjitoarei, cea în care stăteau și trăiau ceilalți și cea de dinaintea celor două. Deși nu-i prea puteai spune peșteră. Într-adevăr avea pereți din piatră cenușie și netedă, însă deasupra capului unde trebuia să fie doar negură se afla cerul senin al acelei zile, cu copaci pitici și iederă acolo unde albastrul întâlnea zidurile înalte ale peșterii. Copaci creșteau și în pământul adus de ploi de pe versantul muntelui. Creșteau și plante pentru mâncare și animale mici în țarcuri de nuiele, însă acestea nu mai erau aduse de ploaie. O fată care dădea de mâncare unor găinușe de munte îi zâmbi. Mai încolo un râu îngust curgea și se sfârșea într-un lac. Trecu de mica fermă și se îndreaptă spre intrarea peșterii.

Cu cât înainta mai mult cu atât copacii creșteau mai des și mai înalți devenind o mică pădure. Intrarea era imensă, ridicându-se aproape la fel de înaltă ca zidurile din jurul ei, însă pădurea o revendicase, revărsându-se deasă și verde în interiorul peșterii de pe culmea muntelui. Nu e de mirare că nu i-au găsit. Nici peștera cât e ea de mare ar fi imposibil de găsit, nici măcar zgomotul nu poate trece dincolo de ea. Bătrânul avea dreptate, soarele era la apus când Mahakal își găsi prada, o căprioară, iar când ultima geană de lumină dispăru acesta stătea moartă într-o poiană cu o săgeată trecută prin gât. Mahakal se ridică din tufișul în care se ascunse, însă foșnetul unor frunze moarte din celălalt capăt al poienii îl făcu să se aplece din nou. Frica îl paraliză.

Când stelele s-au înălțat spre cer și au dispărut dincolo de ele au lăsat în urmă doar moarte și durere, dar încă ceva și mai rău ca ele. Arătau ca niște insecte, păianjeni, sau scorpioni, unii aveau în plus și clești uriași,  însă erau de cinci ori mai mari ca Mahakal. Și nu ucideau cu venin, ci cu foc și cu diferite tuburi de pe brațele lor  ce trimiteau vârfuri de săgeată ce tăiau aerul mai repede decât ar putea să o facă orice arc, și nu le foloseau pentru a vâna alte animale, nu aveau nevoie de carnea lor sau de odihnă, îi vânau  doar pe ei, distrugând tot ce construiau. Ei mi-au omorât copiii! strigase în mintea lui. Din cauza lor trebuie să fugim și să ne ascundem în peșteri și vizuini. Din cauza lor nu putem face focul și înghețam noaptea mâncând carne crudă sau rădăcini. Ei au omorât-o și alături de ea o lume întreagă! Din vina lor a trebuit să ne asemănăm animalelor. Ei au ucis rațiunea și mintea fiicei mele!

Creatura sferică cu patru picioare se apropie într-o liniște absolută de leșul căprioarei și o fixă cu cei trei ochi de sticlă de pe inelul de fier ce-i înconjura corpul. Nu avea nici clești, nici alte brațe sau țevi de metal. A venit doar să caute și a găsit. Imaginea săgeții înfipte stătea oglindită pe sticla ochilor creaturii. Brusc frica ce îl paralizeze pe Mahakal se transformă în furie și îi făcu sângele să fiarbă în vene. Fără să se gândească se ridică în picioare și slobozi o săgeată. Aceasta își atinse ținta însă se frânse. Creatura se întoarse brusc și își fixă toți cei trei ochi pe om. Alte săgeți zburară, însă niciuna nu răniră arătarea de metal. Mahakal își mai luă o săgeată cu vârf din tolbă, ultima, și întinse arcul. Când îi dădu drumul sticla ochiului creaturii se spărsese în sute de cioburi. Aceasta se clatină de la impact, picioarele i se împiedicară unele de altele, însă până să cadă se redresară și cu o viteză de neînchipuit o luă în pădure, pe unde venise, pierzându-se  în întuneric.

Mahakal fugi și el în pădure, însă nu după creatură. Trebuia să o găsească înaintea lor, trebuia să-i avertizeze pe ceilalți. Pe cât de repede l-a cuprins furia, pe atât de repede l-a părăsit, lăsând în urmă doar o frică ce tăia mai adânc ca orice lamă. Nu știa drumul de întoarcere, se lua după mirosul de fum și după gălăgie. Se putea ca arătările să nu găsească peștera, însă el reuși și era doar unul singur, nu sutele care vor veni după el. Ceva nu era, însă, în regulă, în fața peșterii era o ploaie de săgeți și pietre. Văzduhul era plin doar de strigăte de durere și luptă. Au ajuns deja! Dar n-au ajuns încă. Din copacii ce ascundeau intrarea în peșteră se auzeau strigăte, voci de oameni, însă animalice. Printre crengi li se zăreau trupurile goale, aveau pumnii în aer, alții erau jos lângă trunchiuri și culegeau pietre pe care le aruncau în oamenii îmbrăcați în piei și blănuri ce încercau să le țină piept cu sulițe și săgeți. Mirosul de fum era tot mai puternic, Mahakal îl putea vedea plutind în aer purtat de vânt. Când se uită în spate își dădu seama că acesta nu venea de la furnalele din peșteră. Jos sub el pădurea ardea tot mai aproape de ei, un inel de foc ce aducea cu el tot ceea ce mintea unui om putea crea mai rău. Nu, lăsații să intre! Lăsații să se ascundă! ar fi vrut bărbatul să le strige celor de la gura peșterii, însă nu avea glas. Nu cu ei ar trebui să vă luptați! Nu ei au adus focul, eu am făcut-o!

Când ajunse în cele din urmă la intrare întreaga pădure gemu atât de puternic în cât crezu că întreg muntele se sfarmă și cade odată cu tavanul peșterii. În jurul lui, acolo unde era lovit, pământul arunca bucățele de pământ și pietricele, copacii așchii. Trupuri îmbrăcate erau cutremurate de spasme puternice și se prăvăleau fără viață lângă el, altele cu găuri adânci și însângerate în diferite locuri din  piele cădeau din copaci. Mahakal îl văzu pe bătrânul care îl primi în rândul lor în genunchi sprijinit de un copac cu ochii spre cer și cu gura deschisă într-un strigăt ce nu ieșea. Scurtă cu privirea lumea ce cădea în jurul lui. Fetița stătea ghemuită și speriată după o stâncă căzută. Bărbatul alergă spre ea, dar se împiedică de fata ce-i zâmbise când ieși din peșteră. Putea să-mi dăruiască alți fii și alte fiice… În schimb stătea întinsă cu fața spre pământ, cu mâinile și picioarele rotite în cele mai ciudate unghiuri. Se ridică, călcă pe alte persoane și o prinse pe mica făptură de mână. O trase după el fugind de tot ce era în spatele lor, încotro nu mai conta.

Alții fugiră alături de ei pe două picioare sau în patru labe. Fata se tot împiedica lângă el, dar Mahakal o strângea tot mai puternic trăgând-o după el. La câțiva pași de ei unul dintre copii care se juca cu puiul de pisică se cutremură și căzu. Fetița se opri și întinse mâna spre el.

– Nu! Lasă-l! Nu poți să-l ajuți! strigă bărbatul.

Creaturile erau în spatele lor, atât de aproape încât Mahakal le putea simți răceala metalului din care erau făcute, ținându-se după micul grup. Cei ce alergau pe patru labe erau cu mult în fața lor, însă bărbatul nu slăbea strânsoarea.   Dacă ar muri toți din jurul nostru!… Am putea să ne ascundem undeva. Cei din jurul lor mureau, vârfurile săgeților treceau atât de aproape și de rapid pe lângă bărbat încât le simțea fierbințeala. Apoi se făcu liniște și  trupul fetei se cutremură și se împiedică. Mahakal se opri și căzu în genunchi lângă el. Erau în pădure și era liniște, atât de liniște încât putea auzi păsările cum zboară deasupra lor. Își ținea fetița în brațe ca atunci când se născuse, cu fața lipită de pieptul lui. I-o luă în mâini. Cu ochii de un albastru intens și părul căzând lung și negru pe umerii goi, cu fața atât de micuță și rotundă, cu pielea arsă de soare, semăna atât de mult cu ea. Își mișcă buzele încet, fără să spună ceva, însă purta un nume pe ele pe care Mahakal își aminti că-l știa odată.

Când acesta se pierdu din nou odată cu viața din ochii fetei, bărbatul o așeză pe pământ. Își ridică privirea și văzu că un ochi mare de sticlă îl fixa la fel de rece și mort ca ochii lui. Ar fi trebuit să fie trist, să fie furios, însă nu era nimic. Știa că ar fi trebuit să fugă sau să lupte, însă tot ce făcu a fost să urle, umplând pădurea de un strigăt atât de plin de durere ce nu mai avea nimic uman în el, să-și smulgă părul și să lovească cu pumnii pământul din jurul fetei. Atunci ochiul de sticlă al creaturii se feri și aceasta se întoarse, străbătând pădurea prin foc, dealurile și văile, câmpii și alte păduri până la uriașa întindere de beton de unde își luase viața. În mijlocul acesteia se căsca un abis mai adânc decât orice prăpastie și mai întunecat decât noaptea ce-l învăluia. Mai erau și alte creaturi cu sulițe și săgeți, blănuri și unelte în mâinile micuțe de metal. Le aruncară în abis după care le urmară. Dacă ar mai fi un mort cu ochi care să vadă, atunci ar fi văzut cel mai mare foc ce se putea ridica spre cer, atât de înalt și puternic că ar fi spus că tot întunericul din jur s-ar fi prefăcut în zi, darul din urmă al celor ce au fugit de un pământ muribund.

Însă nu erau morți în jur care să vadă, doar stelele, iar dincolo de ele comandantul privea de pe puntea navei tot ce se întindea dincolo de ecranul de sticlă. Privea înainte, dar gândurile lui mergeau mai departe decât puteau vreodată ochii.

– Domnule, îl întrerupse din meditație o voce de femeie, ar trebui să vedeți.

Comandantul se întoarse și pe monitorul uriaș ce reprezenta harta unei lumi ce nu le mai aparținea. Doisprezece puncte albastre străluceau acolo unde, până acum câteva clipe, doar unul dintre ele era roșu.

– S-a terminat! spuse fata cu o bucurie de copil întipărită pe chip și în glas. Mașinăriile au distrus toate urmele umanității de pe Pământ.

Aceasta continuă să mai vorbească, însă comandantul nu o mai auzea. Străbătu coridoarele strâmte și întortocheate ale navei până la grădini. În mijlocul acestora, printre diferite soiuri de plante și insecte, stătea învelit și întins pe un pat un bătrân ce privea în gol, abia respirând. Era bătrân când am plecat! Acum e și mai bătrân!

– Am primit Iertarea, bunicule! îi spuse. Ne întoarcem acasă!

Bătrânul nu spuse nimic, colțurile gurii lui rămăseseră fixe în aceeași respirație înceată, însă în ochi i se reaprinse viața.

This is custom heading element

[uncode_share layout=”multiple”]

îl voi aștepta pe cel care vrea răzbunare

fotbal

o prezență gata să

mă prindă când nu voi fi în stare să termin

joci fotbal online și mă ascund

când nu dai în poartă dai vina

pe algoritm verși berea pe mine și-ți

ceri scuze până se încheie pauza

împărțim patul urmărim cum celălalt

se preface că doarme și înjurăm mașina de salubrizare în așteptarea primului

gol în așteptarea minutului 90 am controlerul

doar la penalty sau corners de fiecare dată

în bară de fiecare dată îi scriu lui nobo că

vreau acasă

This is custom heading element

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes”]

Suprem

suprem

This is custom heading element

Atentat de atentat dezamorsez

O rană deschisă în câmp

Și adorm, adorm cu un crez

Pentru serile în care aleg să mă schimb.

Mă împiedic ca o umbră

În orașul de clone violet

Injectând somnifere pentru fiecare cobră

Pe care o desenez pe cătușa de arest.

Fractura de cuvinte

Se încinge pe sub ghips,

Zilele se șifonează la jurăminte:

„Pot să instig un drept permis?”

După azilul de gratii

Îmbraci rochia în care nu te-am mai văzut,

Deșiri firul ultimei amintiri,

Trăind în ajunul meu de execut.

Pentru ultima interogare

Cațără-te pe spatele altora,

Așterne lumea sub salut

Și plătește-ți singură amenda serilor expirate

Lăsându-mă pe mine aici –

Deloc suprem într-un trecut suprem.

This is custom heading element

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes”]

A cup of memories

”Good tea is sweet enough to choke a bear”. Sabaa Tahir, ‘An Ember in the ashes’ series

‘No, it’s not’, I say, closing the book. ‘A good tea has enough flavour to burn a memory in your brain. Good tea is memorable enough to tie itself to an event in your life, even if it isn’t something big.’

After this little discourse I give myself, I take a sip of my teacup. Do you know those moments in your life when you just think, without a specific purpose? When you have a speech so powerful that you feel you could win a case at The Supreme Court? Well, my dear reader, this is one of those moments, so… ready, set, go!

Tea is more than flavoured water. To call it so it’s like saying coffee it’s bitter water (which it is, in my opinion, but that is beside the point). Drinking tea can be a way of meeting new friends, of remembering people, maybe even of developing new ideas.

Like, when I drink a cup of onion tea I remember the week I was sick and my mom made me drink it and then she gave me chocolates to make me feel better. If I choose ginger tea I think of the day my father made it for us and put a whole teaspoon of flavor into half a liter of water.

Now, I know I said I liked it packed with flavour, but not so much that it burns your throat. When I think of apple and cinnamon tea I remember my gymnasium desk mate, who used to bring a whole bottle of it hot to school in the morning. In the cold winters, when our central heating was failing, I would steal his bottle and warm up my hands with its warmth. It would drive him crazy, and to make it even, he would steal my pencil or a notebook, and wouldn’t give them back to me until the end of the day.

When I think of basil tea, my mind goes to my grandmother’s garden, and the jar of small basil sticks that we have at home. If I think about camomile tea I remember dipping pieces of material into it and gently placing them on my eyes to try to minimalise the bags under my eyes, or at least pretend that’s what it did (usually, I just wanted to be pampered).

I know these flavours aren’t the fancy ones people choose when drinking tea but they represent me, they show who I am. And who am I, if not the girl who laughs when she gets her tongue burned for dinking the tea too hot one night, and then forgets about it and drinks it cold the next?

Who am I, if not the girl who longs for a sip of that apple and cinnamon tea, but refuses to drink it cold? And who am I, if not the girl who almost spit out the tea at a school event because it was too sweet? And, the most important question, who am I, if not the girl who never, ever, says no to a cup of tea? (that ‘never’ is a bit subjective, it doesn’t apply when the tea is too sweet; I might love drinking tea, but I have standards)

When you drink that tea, you don’t just try to warm yourself up. It’s not just about the liquid hydrating you, it’s about the memories coming back to you, about all the places you’ve seen, about all the people you’ve been.

So, what do you think of when drinking a cup of tea? Does the wild berry tea remind you of a hunt for raspberries with your family? Do you drink the fancy aromas like paradise-fruit tea, or classic ones like green or black tea? Do you drink it with milk or honey or lemon? Do you choke when you see someone pouring three teaspoons of sugar into their perfect cherry tea?

I know these seem like a lot of questions, but you have the answers. You thought of them while I spoke of mine. You remembered the days when you would drink tea to calm yourself down, when coffee was off-limits for you.

They say that you have to drink coffee when you are an adult to keep yourself from falling asleep from exhaustion. I know some people love coffee, but to me, it tastes like adulthood, like great expectations. For now, I would like to drink my tea, which tasted like fun and games, love and hate, late nights and early mornings, school and parties.

So, how do you like your tea?

[uncode_share layout=”multiple” bigger=”yes” no_back=”yes”]